CELE MAI SĂLBATICE CHEI DIN ROMÂNIA
Interesting
Avenul din Poiana Gropii – cea mai adâncă peşteră verticală din Banat, 235 m
Cheile Caraşului se întind pe o lungime de 19 km, între localitatea Caraşova şi Valea Comarnicului, şi fac parte din Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului.
Deşi nu sunt la fel de renumite ca şi Cheile Nerei (22 km), cele mai lungi şi mai frumoase din România, Cheile Caraşului impresionează nu numai prin pitorescul şi sălbăticia lor, dar şi prin numărul mare de peşteri şi avene, peste 50, prin care peisajul carstic se împleteşte cu covorul vegetal.
Descriere
La 12 km de Reşiţa, de la şoseaua Reşiţa – Anina, în sus de Caraşova, râul Caraş a tăiat în calcare un minunat coridor carstic, ca o succesiune neîntreruptă de stânci abrupte, poieni, peşteri, doline şi cascade: Cheile Caraşului.
Deşi nu sunt la fel de renumite ca şi Cheile Nerei (22 km), cele mai lungi şi mai frumoase din România, Cheile Caraşului impresionează nu numai prin pitorescul şi sălbăticia lor, dar şi prin numărul mare de peşteri şi avene, peste 50, prin care peisajul carstic se împleteşte cu covorul vegetal ce aminteşte de regiunile mediteraneene. Cheile Caraşului se întind pe o lungime de 19 km, între localitatea Caraşova şi Valea Comarnicului, şi fac parte din Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului. Ele încântă privirea oricărui vizitator în orice anotimp, mai ales vara, prin abundenţa vegetaţiei şi a muşchiului de pe pietrele aflate în albia râului.
O zi petrecută străbătând măreţia sălbatică a acestor locuri merită efortul, iar cei care se opresc, din comoditate, doar pe podul Caraşova, nici nu ştiu ce pierd.
Dacă nu urcă pe chei, pierd frumuseţea peisajului sălbatic, pierd coastele abrupte din calcar în care se cască guri de peşteri sau nu văd râul care „se rostogoleşte” cristalin pe pat de piatră şi stâncă, iar numai la doi metri depărtare se linişteşte într-o sclipire (dornă!) de un verde-albăstriu străfulgerat, din când în când, de argintul păstrăvilor.
Punctul de plecare propus este viaductul peste râul Caraş din Caraşova, unde se poate lăsa maşina în parcarea pensiunii „Perla Caraşului”. De pe pod se coboară la nivelul apei. Râul Caraş, spre deosebire de celelalte râuri importante din Banat care izvorăsc din Munţii Semenic, îşi are izbucul în Munţii Aninei. Izbucul Caraş este unic în România, fiind deosebit de spectaculos prin debitul său. Pe parcursul celor 85 km, din care 74 km pe teritoriul României, aspectul Văii Caraşului se schimbă mereu, în funcţie de relieful străbătut, cea mai frumoasă porţiune fiind de la izvor până la Caraşova.
Intrarea în chei se face pe sub arcada viaductului şi se porneşte pe poteca tot mai puţin vizibilă de pe malul stâng al apei. Aspectul cheilor este foarte variat, iar traseul are 3 porţiuni (sectoare) de călătorie distincte ca dificultate:
- Caraşova – Poiana Prolaz (4,5 km cu potecă pe stânga) – 2 ore de mers la pas;
- Prolaz–Peştera Ţolosu (2 km cu potecă tot pe stînga) – 1 oră de mers la pas;
- Peştera Ţolosu–Gura Comarnicului (3,5 km fără potecă)- 6 ore de mers la pas.
Înaintând pe cărarea inundată de iederă, versanţii se apropie, iar orizontul se restrânge. Valea e străjuită de coaste abrupte, care se termină sus, la 100-200 m, „deasupra undelor agitate ale Caraşului cu piscuri şi cleanţuri pietroase, golaşe, având forme ciudate, cum e stânca în forma de cocoş uriaş din apropierea ruinelor cetăţii Caraşova.” [Bizerea M., 1971]. Vara, vegetaţia abundentă nu îngăduie pe deplin să vezi piscurile cheilor, în timp ce paşii pe cărare trebuie să fie făcuţi ca „pe bârnă”, în dreapta fiind abruptul carstic al muntelui, iar în stânga apele repezi ale râului.
După o serie de cotituri în unghiuri ascuţite, la o distanţă de 20 minute de la plecare se ajunge într-o poiană mică. Locul neted, plin de iarbă, înconjurat de pereţi înalţi şi străbătut de firul apei îmbie la un prim popas.
Ridicând privirea, la 15 m faţă de râu, în peretele de stâncă se poate vedea deschiderea Peşterii Liliecilor, cu forma sa binecunoscută ce imită conturul Africii.
Denumirea vine de la înaripaţii ei locatari, peştera fiind adăpostul a mii de lilieci, care înnegresc cerul seara când ies după hrană, iar în timpul zilei stau atârnaţi de ieşiturile stâncilor ca nişte ciorchini grele cenuşii. Deşi nu este uşor de urcat spre gaura peşterii, ea merită vizitată, având o galerie unică cu o succesiune de săli, ca într-un labirint lung de 640 m.
Continuând drumeţia, decorul Cheilor Caraşului este în continuă schimbare.
Versanţii sălbatici ai cheilor cu pâlcuri de vegetaţie se apropie din ce în ce mai mult. Jos, sub cărare, se aude vuietul apei în lupta cu stânca. Pe treptele colţuroase ale stâncilor din chei se întâlneşte o vegetaţie bogată, cuprinzând cele mai surprinzătoare specii floristice adaptate condiţiilor ecologice de aici.
Podoaba vegetaţiei cheilor Caraşului o formează însă păduricile de liliac sălbatic, de pe întinsele terase de piatră, care în luna mai, când înfloresc, transformă Cheile Caraşului într-un loc fermecat din basme. Printre tufele de liliac, în locurile mai însorite, cresc şi alţi arbuşti mediteraneeni ca scumpia şi mojdreanul.
Din loc în loc, gigantice blocuri şi gurguie de calcar lipsite complet de vegetaţie măresc pitorescul cheilor.
Porţiuni de îngustări cu potecă „suspendată” în stâncă la 5-10 m deasupra apei alternează cu pajişti largi mătăsoase, aşa cum este Poiana cu Nuci.
După un cot mare al râului, cărarea trece printr-o tăietură îngustă de pădure.
„În unele locuri pădurea coboară de pe culme până jos la apă. Ea e alcătuită din fag, carpen, multe specii de arţar, tei şi ulm, măr, păr şi cireş sălbatic, apoi din tufişuri de păducel, porumbar, jugastru, corn şi sânger.” [Bizerea M., 1971].
Trecând de tăietură, pe malul drept al Caraşului, deasupra peretelui abrupt de stâncă, la 200 m de la nivelul apei, se zăresc ruinele Cetăţii Caraşova. Dintre legendele locului, în una se spune că un aga turc care a trecut pe aici, în timpul unui război, privea de pe cetate râul şi îi tot spunea Kara Su (apa neagră), de unde şi denumirea râului Caraş. Se ajunge apoi la cel mai mare cot al Caraşului pe acest sector, unde, tot pe malul drept, vegetaţia maschează intrarea în Peştera de sub Cetate II. Pentru a intra în peşteră, se trece apa pe o punte improvizată.
După două ore de mers la pas, valea devine largă, poteca se apropie de apă şi în faţa călătorului se deschide cea mai frumoasă dintre poiene, Poiana Prolaz.
Prolazul este un minunat loc de odihnă şi recreere, într-un aer deosebit de pur, cu fâneţe parfumate, lângă o apă limpede şi în mijlocul unor frumuseţi naturale deosebite. Parcelele de pământ de aici au început să fie cumpărate de timişoreni şi străini pentru a-şi ridica singuri căsuţe de vacanţă.
Aici îşi coboară ciobanii craşoveni oile la apă, păstrând semnificaţia în limba croată a cuvântul „prolazie”, care înseamnă „loc de trecere”. Poiana Prolaz fiind aproape la mijlocul Cheilor Caraşului. Se poate sta la umbră deasă, iar un izvor cu apă rece şi cristalină ne potoleşte setea.
Poiana e şi mai frumoasă toamna, când ciorchinii strugurilor de la „sălaşe” atârnă pe garduri, când s-au copt piersicile sălbatice şi scoruşele, iar nucile cad, în vreme ce toate înălţimile strălucesc în focul nuanţelor de roşu şi galben.
Prolazul este şi un nod al traseelor turistice, de aici putându-se urca pe Platoul Iabalcei sau spre Peştera Comarnic.
Din Prolaz, urmăm poteca în amonte în cel de-al doilea sector al cheilor, tot pe malul stâng al Caraşului. Trecerea râului dintr-o parte în alta se poate face pe o punte suspendată veche, care îi întâmpină pe drumeţi cu mesajul „Pass one by one”. Dar este destul de riscant, mai ales când apa e foarte mare. Şi riscul face parte din aventură. Se ajunge la Gura Cheilor, un loc unde Caraşul este mut. Nu se aude nici clipocitul apei. Pietrele sunt de un alb imaculat. Şi, în cursul ei, apa pare să spună fiecărei pietre o poveste:
„Uneori, fiecare colţ de natură parcă ne transmite că vrea să fie vizitat. Dar fără să facem rău, fără să-i ofilim imaginea cu gunoaie şi focuri nesupravegheate. Nu e nimic modern în Cheile Caraşului. Dar tocmai în sălbăticie stă splendoarea acestui colţ de rai.” [Curiţă N., 2005].
În luncă, pe malul râului unde s-au depus materialele roase şi cărate de Caraş, se înşiră sălcii, nuci şi arinişuri.
Aici, puteţi avea norocul de a surprinde cum, la condiţiile speciale de viaţă din Cheile Caraşului s-au adaptat păsările şi animalele din parcul natural: fluturi de specii unice, insecte rare, păsările cu penajul frumos colorat, ca inăriţa verde şi mierla de piatră. Pe crengile de lângă apa Caraşului nu rareori se vede silueta albastră a pescăruşului de râu, care pândeşte numeroşii peşti ce zburdă în undele râului. Privirile vă vor fi atrase de veveriţele agere care saltă din creangă în creangă în crângurile de aluni şi nuci, iar în momente de linişte se pot vedea căprioare sprintene şi sfioase care coboară la apă pe poteci înguste, pe care tot ele le-au bătătorit.
În râu sunt numeroşi peşti, mai ales păstrăvi, care formează „un ţintar” deosebit de atractiv. Doar să fiţi maeştri în aruncarea spintecătorului.
Dacă şi veveriţele încep o „hârjoneală” în pereche, spectacolul este garantat.
După 10 minute de „mers prin luncă” unde Caraşul este prea liniştit (liniştea dinaintea furtunii!), urmează o porţiune de chei extrem de îngustă, de doar 2-3 m, cu pereţii stâncilor de peste 30 m, denumită sugestiv „Gâtul Dracului”.
Apa curge cu putere peste pietrele mai mari sau mai mici. Tot ea a format din loc în loc ochiuri aparent imobile care „punctează” cursul râului. Sunt dorne adânci de până la 10 m, străbătute doar de sclipirile păstrăvilor. De aceea un parcurs direct pe firul apei nu oferă prea mari şanse de reuşită fără barcă pneumatică.
Peisajul devine tot mai sălbatic. Cărăruia tăiată în stâncă are doar jumătate de metru. În dreapta este peretele de stâncă, iar în stânga se cască hăul de vreo 20 m. Emoţiile drumului sunt însă risipite de orizontul larg al cheilor, iar vederea de la înălţime este încântătoare. Deasupra pădurii, albul stâncilor calcaroase contrastează cu verdele vegetaţiei. „Pe câteva colţuri ale pereţilor abrupţi ai cheilor apar exemplare de plante iubitoare de căldură şi uscăciune cum sunt frumoasele pesme cu capitule mari purpurii, palidele sipici, garoafele purpurii de stâncă şi perniţe de garoafe albe parfumate.” [Bizerea M., 1971].
Caraşul a săpat adânc între dealul Socolovăţ (pe stânga) şi dealul Crno Pole (parte a podişului calcaros al Iabalcei, pe dreapta). Râul se strecoară printre pereţi având 150-200 m înălţime şi apropiaţi la 2-3 m distanţă, fiind nevoit să facă numeroase coturi ca să ocolească pintenii calcaroşi numiţi de localnici „curmături”.
Pe versanţii nordici ai întorsăturilor cheilor, acolo unde domneşte răcoarea şi umezeala, pietrele sunt acoperite cu un covor gros de muşchi, de pe muchiile treptelor stâncoase atârnă perdele de firuţă, iar din crăpăturile stâncilor apar frunzele zimţuite ale ferigilor, fin dantelate.
Numeroasele peşteri din chei sunt toate aşezate pe direcţia văii şi aproape la aceeaşi altitudine.
Aşa se identifică, după o oră de mers la pas, intrarea în Peştera Ţolosu, care mai tot timpul anului se găseşte sub apă. Lângă ea, o mare cascadă „biciuieşte” stâncile îmbrăcate în muşchi.
De aceea Peştera Ţolosu este mai greu de vizitat, urcarea la gura peşterii fiind posibilă doar pe vreme de secetă. Pentru a ajunge la intrare, se urcă pe buza celor mai mari „marmite” din România, care se succed în pantă, pe o diferenţă de nivel de 50 m de la albia râului la peşteră. Cele trei marmite sunt sub forma unor pâlnii, adânci de până la 7 m, în care, la viituri, apa torentului lasă impresia că fierbe în uriaşe „cazane” sau „căldări”, cum le zic craşovenii. De aici şi alt nume al peşterii: Peştera de la Trei Cazane. Peştera impresionează prin grandoarea galeriei principale şi a sălilor ai căror pereţi sunt minunat sculptaţi de apă, lustruiţi ca marmura şi coloraţi de oxizi în nuanţe de roşu, alb şi negru, de mare efect, aşa cum este şi „baldachinul”.
De la Peştera Ţolosu cheile continuă până la confluenţa Caraşului cu râul Comarnic, nu departe de Peştera Comarnic, şi, deşi sunt doar 3,5 km, partea cea mai spectaculoasă a cheilor se parcurge în 6 ore, pentru că nu există potecă. Parcursul este extrem de obositor. Un turist fără o bună condiţie fizică, experienţă şi antrenament nu poate parcurge această porţiune, ideal fiind căutarea unui ghid local sau a unui cunoscător al zonei.
Temerarii vor fi însă răsplătiţi din plin de măreţia şi sălbăticia locurilor, cu peisaj de poveste, cascade şi peşteri misterioase.
Dacă se ia prin apă, sunt 12 dorne adânci. Pentru a le trece, bine ar fi să avem o barcă pneumatică. Altfel, ele se pot evita prin căţărare pe pereţii laterali. Este necesar însă să cântărim bine pe care dintre cei doi pereţi între care apa stagnează ne vom căţăra ca să escaladăm curmătura prin pădurea virgină de deasupra şi apoi să coborâm din nou în râu.
În acest sector, în apropiere de râu, se află cea mai frumoasă peşteră a cheilor, Peştera Popovăţ, declarată monument al naturii.\
Fiind pe mersul apei, ridicaţi privirea la câţiva metri în faţă şi veţi vedea o mare scurgere de tuf calcaros care „atârnă” ca o draperie deasupra râului Caraş. Albia Caraşului, învelită cu totul cu muşchi de un verde crud, reprezintă un colţ de natură cu totul deosebit. Este un decor parcă special creat pentru finalul unui traseu.
Cheile Caraşului sunt o adevărată perlă a turismului bănăţean, prin varietatea obiectelor şi prin frumuseţea locurilor. Oricând un turist, sau chiar un călător în trecere prin Reşiţa, care stă câteva zile aici, poate vizita Cheile Caraşului într-o după amiază.
Pentru a păstra neştirbite şi pentru generaţiile viitoare frumuseţile Cheilor Caraşului, ele au fost declarate monument al naturii.
Recomandări:
- Zilele cele mai indicate pentru vizitarea cheilor sunt în luna mai, când înfloreşte liliacul, în luna august cu ape mici, când pot fi vizitate toate peşterile şi la începutul lui octombrie, spre a admira mozaicul multicolor de la începutul toamnei;
- Pentru ca mersul pe cărare să nu vă fie greu, la o diferenţă de nivel de numai 200 m de la intrare până la ieşire din chei, se va purta încălţăminte cu talpă groasă de tip gheată sau bocanc, cauza fiind pietrele ascuţite de pe traseu;
- În vreme ce admiraţi peisajul, nu trebuie uitat că ne aflăm pe tărâmul viperelor. Cele două specii – vipera comună şi vipera cu corn – îşi fac simţită prezenţa din luna aprilie până în septembrie. Ele pot fi întâlnite fie pe stâncile golaşe, fie prin smocurile de iarbă, stând în bătaia soarelui. Chiar dacă se află lângă potecă, nu sunt probleme dacă nu le deranjăm.