CELE MAI LUNGI ŞI MAI SPECTACULOASE CHEI DIN ROMÂNIA
Sunt puţine locurile pe care dacă le vezi o dată nu că sunt de neuitat, ci îţi imprimă dorinţa vie de a le vedea din nou. În drumul său de la obârşie, sub Vârful Gozna al Munţilor Semenic şi până la vărsare în Dunăre (131 km), Nera dă naştere, între Şopotul Nou şi Sasca Română, celor mai lungi (22 km) şi mai frumoase chei din România: Cheile Nerei. Ele au trei valenţe fără egal într-o singură imagine care îi cucereşte pe turişti: gingăşia Cheilor Turzii, grandoarea Cheilor Bicazului şi sălbăticia Cheilor Caraşului. Căutaţi pe Google harta cu traseele propuse şi porniţi la drum.
Pentru a ajunge la Cheile Nerei există 4 căi de acces: din Ţara Almăjului prin Şopotul Nou, din Oraviţa prin Sasca Montană şi Sasca Română sau prin Ciclova Română – Ilidia – Socolari – Potoc şi din ţinutul bufenilor prin Cărbunari. La fiecare „poartă” se poate merge cu maşina, apoi se continuă călătoria în grup, pe jos.
Cheile Nerei au trei sectoare distincte:
- Şopotul Nou – Lacul Dracului (S1: 6 km, 2 ore);
- Lacul Dracului – Podul Bei (S2: 13 km, 4 ore);
- Podul Bei – Sasca Română (S3: 3 km, 1 oră).
De la Podul Bei se deschide pe dreapta sectorul Podul Bei – Lacul Ochiul Bei (S4: 6 km, 2 ore) şi se continuă cu sectorul Lacul Ochiul Bei – Cascadele Beuşniţei (S5: 1 km, 0,5 ore).
De la Cărbunari se coboară pe Cheile Nerei la Lacul Dracului (S6: 12 km, 4 ore), iar de la Sasca Montană se poate face o drumeţie la Cascada Şuşara (S7).
Pentru a vedea tot spectacolul oferit de Cheile Nerei, se propun 3 trasee de drumeţie, câte unul de la fiecare poartă principală de acces:
Traseul de drumeţie: Cheile Nerei (22 km, 9 ore de mers şi încă o oră de popas)
Şopotul Nou (km 0) – Lacul Dracului (km 6) – Podul Bei (19 km) – Sasca Română (22 km)
Intrarea în Cheile Nerei se face pe la Şopotul Nou, unde râul realizează „marea cotitură” de la Buceaua pentru a săpa minunatele chei. În primul sector, cărarea marcată cu bandă roşie pe malul drept al Nerei străbate o vale largă în formă de „U” şi brăzdată pe alocuri de ogoarele localnicilor. Valea se strâmtează treptat, calcarul înlocuieşte granitul, iar pereţii stâncoşi strâng tot mai mult apele râului, în timp ce urmele omului se împuţinează. După 4,5 km (1,5 ore de mers), peisajul se mai îmblânzeşte şi se ajunge într-o poiană plină de farmec, Poiana Meliugului. Aici este unul din reperele turiştilor care vin pe chei, sălaşul lui Trifu, de unde şi a doua denumire a locului, Poiana lui Trifu, cum îi spun localnicii. La intrarea în poiană se aude cel mai frumos şi mai puternic ecou din lume, trimis de cleanţurile Cârşiei Meliugului de pe stânga Nerei. Este cea mai mare poiană din chei, lungă de aproape 1 km, la capătul căreia se află moara lui Utan, „soră cu cele de la Rudăria”. La ieşirea din poiană se trece vadul pe o punte de „bârne” pe malul stâng al Nerei. După numai jumătate de kilometru se ajunge la Lacul Dracului (6 km de la Şopotul Nou, 2 ore de mers), ascuns de malul Nerei la 20-30 m mai sus.
Atenţie! Există riscul să trecem pe lângă el dacă nu vedem pancarta care ne arată cărarea spre el.
Lacul Dracului este un ochi de apă de o frumuseţe plină de mister care intră într-o pâlnie de piatră şi cu boltă de stâncă deasupra. El s-a format în ziua când tavanul peşterii, între pereţii căreia este cuprins lacul (iniţial subteran), s-a prăbuşit. De pe malurile înalte şi stâncoase privim în jos spre lac ca într-o fântână fără fund. Lacul are o formă ovoidală (35 x 18 m) cu o suprafaţă de 700 m2 şi un volum de apă de 3197 m3. Deşi se spune că adâncimea lui este de 9,3 m, sătenii povestesc că „lacul n-are fund”, pentru că apele Nerei alimentează lacul printr-o galerie înecată a peşterii.
Speologii scafandri au descoperit că, la 25 m sub apă, există o frumoasă sală, în care calcarul alb şi spălat alternează cu straturi negre de silex, cu forme stranii de viaţă posibile numai în mediul subacvatic.
Jocul de culori şi reflectarea pădurii de deasupra în oglinda apei lacului răsplătesc efortul făcut pentru a ajunge aici. Liane şi curpeni coboară spre apă îmbrăţişând pereţii. Ochiul de apă limpede îşi schimbă mereu culoarea de la margine până în centrul pâlniei, de la reflexele verzi-albăstrui la bleumarin închis. Întindeţi-vă pe patul de ferigă din poieniţă şi priviţi în linişte cum peştii înoată vioi în această minune a naturii cu valoare de unicat. Doar legenda lacului vă poate trezi emoţii şi fiori.
Legenda „Lacul Dracului”
Se spune că demult, într-o zi pierdută în negura vremurilor, un moş hâtru îşi păştea caprele în poieniţa de lângă lac, ascultând cum clipoceşte unda de apă a Nerganei la rădăcinile arinilor şi fagilor bătrâni de la marginea pădurii. Pe neaşteptate se ivi în faţa sa, ca ieşind din pământ, un omuleţ cu un peşte în mână. După ce-i dete bineţe, omuleţul îi spuse să-i frigă peştele pe jar de vreascuri uscate, având grijă să nu care cumva să i se strâmbe coada. Moşul cugetă o clipă şi primi bucuros, cu condiţia ca, la rândul lui, omuleţul să-i frigă un cap de ţap, fără ca acesta să „rânjească”. Învoiala fiind făcută, moşul se puse pe treabă şi înfigând peştele într-o „ţăpuşă” îl fripse fără să se strâmbe coada. Musafirul său, care nu era altul decât diavolul, se chinui însă în zadar, legând botul ţapului cu „curmei de tei” (funie din coajă de tei sau răchită); jarul a ars teiul şi botul s-a desfăcut arătându-şi dinţii.
Furios că moşul l-a păcălit, diavolul se aruncă în lac. Iar moşul a tresărit: „Ptiu, te pomeneşti că ăsta a fost dracu’ !”
Şi „Lacul Dracului” i-a rămas numele până astăzi…
Virgil Birou spunea că „cine se încumetă să poposească la Lacul Dracului va avea emoţii, cum numai o dată poate avea omul în viaţă.” [Birou V., 1982].
De la Lacul Dracului, se revine în punctul numit „La Scaune”, de unde se continuă pe traseul marcat cu bandă roşie pe partea stângă a râului Nera.
Se intră în sectorul al doilea al cheilor, cel mai lung (13 km) dar şi cel mai spectaculos, până la Podul Beiului, unde este răscrucea spre Ochiul Bei şi Cascadele Beuşniţei.
Pe tot parcursul acestui sector veţi întâlni la tot pasul multe forme carstice de o frumuseţe unică, de-o parte şi de alta a Nerei: peşteri, avene şi „coaste de balaur” (hogbek-uri) care taie de-a curmezişul coasta muntelui. Imediat în aval de Lacul Dracului, Nera face două meandre mari: Coveiul Lung şi Coveiul Scurt. Urmând traseul tot pe partea stângă, se ocolesc aceste cotituri ale râului. În scurt timp, se trece prin culoarul delimitat de Cracul Iordanului (pe stânga) şi Cracul Albinii (pe dreapta) şi se ajunge la cel mai puternic şi mai scurt izbuc de pe chei, Izbucul Iordanului. Apele izvorului ţâşnesc cu putere de la baza stâncii şi se varsă la câţiva metri în Nera. Locul este minunat pentru odihnă şi pentru a potoli setea.
De aici, începe Poiana Alunilor (a lui Vogiun), alungită pe partea dreaptă a cursului Nerei. Dincolo de râu, se vede sălaşul lui Vogiun, de unde se pot cumpăra lapte, ouă, miere sau făină de mălai.
Atenţie! Pentru a ajunge la sălaş se va căuta un vad de trecere prin apă şi NU pe puntea suspendată care nu-i în stare bună.
După poiană, în jos, cheile devin tot mai sălbatice şi mai spectaculoase, cu meandre (cotituri), peşteri, avene, cârşii, şi zăvoaie, iar traseul continuă pe cărarea săpată în stâncă prin truda omului şi trece prin două tuneluri.
După Cârşia La Închinăciune, în dreptul Cleanţului La Cârlige, cu turnuri ca de cetate, se trece prin vad pe malul drept al râului Nera. Poteca înaintează mai întâi pe lângă mal, apoi urcă în serpentine până la un superb loc de belvedere, situat pe un con de travertin. Este locul de confluenţă între Nera şi Valea Rea, de unde se pot admira Cheile Nerei în toată splendoarea lor. Pe Valea Rea se pot vedea cascade şi marmite de o rară frumuseţe. Se continuă traseul pe poteca săpată în stâncă şi după confluenţa pârâului Padina Seacă cu Nera se pot vedea pe celălalt mal găurile de intrare ale celor mai frumoase peşteri de pe Cheile Nerei: Peştera Porcului şi Peştera Dubova. Ele sunt accesibile doar turiştilor experimentaţi, dotaţi cu echipament specific.
Admirând de pe potecă Turnul Mare al Begului, străjerul cheilor de pe celălalt mal al râului Nera, se ajunge la Cantonul Damian (după 9 km de mers pe tronson).
Cantonul Damian este un punct de reper şi popas pentru orice turist în Cheile Nerei. Aici este un loc minunat de campare pentru corturi. Tot de aici, alpiniştii pornesc spre piramida de calcar a Turnului Mare al Begului unde escaladează peretele înalt de peste 200 m. Turnul Mare al Begului este continuat de Turnul Mic al Begului în aval de cantonul silvic.
De la Cantonul Damian, în aval, marcajul urmează drumul forestier care trece pe sub Cârşia Rolului, impunătoare prin turnurile ei de piatră în creştet, cu o înălţime de 270 m. La baza abruptului se află Peştera Rolului (la 20 m deasupra apelor Nerei), unde se refugiau haiducii cărăşeni din faţa poterelor turceşti şi austriece. Peştera este vestită ca loc de refugiu al lui Adam Duma, zis Adam Neamţu, ultimul mare haiduc bănăţean, iar după legendă tot în această peşteră ar fi ascunse şi comorile haiducilor.
Drumul forestier trece apoi pe lângă ruinele fostei fortificaţii medievale „Turnul mare a lui Alibeg”, de care „este legată legenda unei tinere fete bănăţene care fusese răpită de beiul turc şi închisă în turn. Noaptea însă fata a fugit, coborând pe stâncă cu ajutorul unei funii pe care a împletit-o din propria rochie. De durere, căci era îndrăgostit de frumoasa fată, Ali Beg a plâns atât de mult încât din lacrimile lui s-a format râul Bei.” [Bizerea M., 1971].
Într-adevăr, după 4 km de la Cantonul Damian, pe drumul forestier se ajunge la vărsarea Beiului în Nera, la Podul Beiului.
Urmează cel de-al treilea şi ultimul tronson al Cheilor Nerei, de la Podul Bei la Sasca Română pe o distanţă de aproape 3 km. Trecând Podul Bei se părăseşte drumul forestier care duce la Potoc şi se continuă pe poteca săpată în stâncă ce se desprinde de la pod. Se trece prin cele 7 tuneluri săpate în stâncă, dintre care ultimul este şi cel mai lung, de 40 m, din Cârşia Fueroaga.
Apoi se continuă pe „o prismă” situată la 15 m deasupra apelor Nerei, tot pe malul drept al râului. De pe cărarea săpată în calcar, sub un anumit unghi, „se poate vedea o stâncă cu profilul unui cap de om cu nas coroiat şi cu gura întredeschisă, denumită Sfinxul Nerei.” [Neagu V., 2011].
În final, poteca duce la puntea suspendată pe cabluri pe care se trece pe malul drept al râului Nera. Valea se lărgeşte şi pe drumul pietruit se ajunge în Sasca Română, unde în dreptul Pensiunii Cheile Nerei traseul se încheie.
Traseul de drumeţie: Cascada Beuşniţa
Tur: (10 km, 3,5 ore de mers şi 1/2 oră de popas)
Sasca Română (km 0) – Podul Bei ( km 3) – Cabana Valea Beiului (km 7) – Lacul Ochiul Beiului (km 9) – Cascadele Beuşniţei ( km 10)
Retur: (11 km, 3,5 ore de mers cu 1/2 oră de popas)
Cascadele Beuşniţei (km 0) – Podul Bei (km 7) – Potoc (km 11) – Socolari (km 14) – Ilidia (km 21) – Oraviţa (km 30)
Odată ajunşi în Oraviţa, pentru a merge pe acest traseu, se continuă drumul cu autocarul sau maşina spre Sasca Montană pe DN 57 prin Răcăşdia până la intersecţia cu drumul judeţean DJ 571, de unde se face la stânga spre Ciuchici – Macovişte – Slatina Nera – Sasca Montană – Sasca Română.
Se lasă maşina la Sasca Română şi emoţionaţi se porneşte pe traseu de la Pensiunea Cheile Nerei din nordul satului. Se traversează Nera pe puntea suspendată şi se continuă pe dreapta malului râului.
Suntem în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa, pe tronsonul 3 al Cheilor Nerei, de la Sasca Română la Podul Bei. Traseul marcat cu bandă roşie continuă pe „Prisma” situată la 15 m deasupra apelor Nerei, pe malul drept al râului. De pe cărare priviţi cerul şi căutaţi stânca Sfinxul Nerei. Apoi pe poteca săpată în stâncă se trece prin cele „7 Tunele” dintre care primul întâlnit este cel mai lung, de 40 m.
După o oră de mers se ajunge la Podul Beiului, locul unde se varsă râul Bei în Nera. Aici este răscrucea dintre Valea Beiului şi cele două tronsoane ale cheilor.
Dacă se merge mai departe, se parcurge tronsonul al doilea al Cheilor Nerei, prin poiana Cantonului Damian până „La Lanţuri”, unde poteca se pierde pe zeci de metri şi vă ţineţi numai de cablurile ancorate în perete din 3 în 3 m. În apropierea punctelor de ancorare totul e sigur, însă, la mijloc, cablurile nefiind perfect întinse, fac o curbă, „o burtă”, ce te îndepărtează de stâncă ajungând „suspendat” deasupra apei. Atenţie! Cablu’ taie la mână. După „cârlige” se trece prin apă pe malul stâng al Nerei şi de aici începe tronsonul întâi al cheilor Nerei până la Şopotul Nou.
Pentru a merge pe traseul spre Cascada Beuşniţa, după trecerea Podului Bei, se ia spre stânga pe Valea Beiului. Marcajul este cu bandă galbenă. Tot drumul forestier este foarte frumos, copacii îşi împreunează crengile peste el, formând un tunel verde şi umbros, în timp ce râul Bei se vede pe partea dreaptă.
După 1,5 km de la pod, în dreapta drumului, se află un prim obiectiv turistic natural care încântă privirea, Cascada La Văioagă. Pentru a ajunge la cascadă (215 m), de la drum se coboară 15 m pe o cărare destul de abruptă, însă merită. Căderea de apă este de-a dreptul spectaculoasă, de un farmec aparte. Adunată în bazine cu margini de travertin, apa cade cu zgomot puternic de la 6 m înălţime.
Revenind la drum, se continuă traseul şi, după încă 2,5 km de mers, se ajunge la Cabana silvică Valea Beiului, cu loc de parcare şi păstrăvărie în apropiere.
De aici şi până la Lacul Ochiul Beiului, cei aproape 2 km se fac în 45 minute.
Lacul Ochiul Beiului. Se află la o altitudine de 310 m în unghiul format de confluenţa Beuşniţei cu pârâul Beiul Sec. De aici, râul poartă denumirea de Bei, aşa cum de la izvoare până la primul ponor unde dispare în subteran se numeşte Răcăjdianul. Lacul Ochiul Beiului are forma unui crater oval cu diametrul de 20 m, o suprafaţă de 284 m2 şi un volum de apă 313 m3. El este alimentat continuu de un izbuc a cărui apă iese la suprafaţă din partea nordică a lacului şi, după ce curge pe un vad scurt, se varsă în Bei. Izbucul împrospătează mereu apa lacului şi face ca ea să aibă o temperatură constantă de 5-6 0C pe tot anul, iar lacul nu îngheaţă niciodată. În el îşi petrec iarna raţele sălbatice, stârcii cenuşii şi alte păsări migratoare care rămân aici în loc să-şi continue călătoria către ţările calde.
Apa lacului este de un albastru ireal şi atât de limpede încât nu-ţi vine să crezi că are adâncimea maximă de 3,6 m. Apa cu nuanţe albastru-verzui lasă să se vadă fundul stâncos din care ţâşnesc firicele de apă care împing cu putere în sus particule fine de nisip, care urcă şi coboară mereu, ca într-un dans fermecat. Aproape că îţi vine să intri în apă şi să te scalzi printre păstrăvi. La marginea lacului este o centură de papură şi un covor de muşchi.
Lacul este oglinda cerului şi a pădurii de brad din jur, semănând cu un ochi mare albastru-verzui. Priviţi-l câteva clipe. Numai aşa veţi atinge bolta cerească, veţi simţi mângâierea razelor soarelui şi veţi respira măreţia codrului. Oglinda lacului îşi schimbă culoarea după vreme şi în timpul zilei, de la albastru deschis până la albastru verzui – închis. Locul este aşa cum numai natura îl poate picta:
„Îţi ajunge doar o clipă să-ţi oglindeşti chipul în apa limpede a lacului ca să înţelegi că liniştea şi frumuseţea pe care o cauţi atât de mult se află la doar câţiva paşi de tine.” [Curiţa N., 2008].
Felii de cer, stropi de soare şi umbre de legendă se oglindesc în cel mai frumos lac carstic natural al Banatului de munte. Faceţi 3-5 ture de plimbare pe malul lacului pentru a zări umbrele celebrelor iele care vin aici să se scalde. Dacă nu le întâlniţi, urcaţi spre Cascadele Beuşniţei, pentru că legenda lacului este întregită de povestea spusă de foşnetul frunzelor călcate în drumul spre Cascada Beuşniţa.
În urcare veţi vedea mai multe mini-cascade, însă nu vă opriţi, mergeţi înainte pentru că urmează o cascadă mult mai frumoasă.
Cascadele Beuşniţei. Prima cascadă este una deosebită, diferită de toate celelalte pe care le-aţi văzut până în Poiana Beuşniţei, un adevărat monument al naturii. O cădere de apă spectaculoasă de 15 m, de care te poţi apropia pe podeţul care traversează foarte aproape de locul în care cade apa. Iar dacă veţi îmbrăţişa cascada, vaporii de apă ce zburdă în atmosferă vă vor răsfăţa din plin.
Un răsărit care-ţi zâmbeşte, stropi de curcubeu din belşugul cascadei, smaraldul pădurilor şi semeţia dantelată a stâncilor. Ce-ţi poţi dori mai mult ?
Cascada este înconjurată de pădurea seculară de fag. Din zare, pădurea pare un văl pe care parcă timpul nu l-ar putea atinge. Înălţimea copacilor formează o cupolă ce pare a uni terestrul cu divinul, iar foşnetul frunzelor călcate spune o poveste, aceea a vieţii care trece prea repede. Apa răsfirată în mii de braţe cade peste stânci ca o pânză diafană, acoperind micile grote care se văd în spatele şuviţelor de apă. Apa de la cascadă cade în valuri de vise şi fiecare vis sfârşeşte în realitatea lui. În bătaia razelor soarelui, lacrimile stâncilor par nestemate mângâiate prima dată de lumină:
„În zilele senine când razele soarelui străbat până la apele învolburate ale râului, cascada apare înconjurată de zeci de curcubee în culori de o gingăşie fără seamăn.” [Bizerea M., 1971].
Pare o cascadă de pe o insulă tropicală, cum vezi doar în mod virtual pe Internet.
Pe partea stângă, pe nişte trepte tăiate în rocă, se ajunge la cea de-a doua cascadă, mai vijelioasă însă, desfăcută în două şuvoaie, mai puţin înaltă decât prima, dar frumos dezvoltată în lărgime. Când este secetă, apele se revarsă doar pe „făgaşurile adânci”, iar în locurile prin care nu curge apa se formează un covor natural de muşchi în culori variind de la verdele închis până la galben şi roşu argintiu.
Mai sus, după un urcuş lung prin pădure, se ajunge la cea de-a treia cascadă, cea mai sălbatică, despărţită în trei şuvoaie.
„De pe un prag de tuf calcaros apa cade de la peste 10 m înălţime, alunecând în numeroase perdele şi şuviţe printre perne de muşchi. Când debitele sunt mari, îndeosebi primăvara, efectul fonic este uluitor.” [Neagu V., 2011].
Apele Beuşniţei sunt numite de localnici „ape crescătoare”, cum sunt considerate toate apele din Banatul Montan care dau naştere la tuf calcaros. El se formează prin procesul de depunere a carbonatului de calciu în albia râului. Tot ce se găseşte în albie, încetul cu încetul, devine încrustat: muşchi, crengi şi pietre.
Dacă cascadele mai sus de Poiana Beuşniţei sunt verticale şi zgomotoase prin căderea apei de la înălţime în dorne adânci, mărginite cu baraje de travertin, când coborâţi din poiană veţi vedea un şir de căderi de apă prelungi şi cu o curgere lină a apei prin jgheaburi înguste sub formă de serpentine. Aşa este cascada de o frumuseţe unică de la vărsarea Beuşniţei în Bei. Opriţi-vă din nou la Lacul Ochiul Bei. Este locul plin de legende şi mister unde în noaptea de Sânziene vin cele şapte iele ca să se îmbăieze în lacrimile Beiului şi să danseze până la cântatul cocoşului.
Legenda „Lacului Ochiul Beiului”
Se spune că aceste locuri din Banat au fost stăpânite de un paşă hain. Acesta avea un fiu de o rară frumuseţe. Se zice că avea ochii albaştri şi expresivi încât dacă la ei te uitai, pur şi simplu te pierdeai. Tânărul obişnuia să meargă la vânătoare în aceste păduri seculare. Într-o zi, în Poiana Florii, se întâlni cu o frumoasă fată de cioban care era cu oile la păscut. De îndată ce privirile li s-au întâlnit, se îndrăgostiră pe loc unul de celălalt. Tinereţea şi inima nu ţin niciodată seama de religie ! Când paşa, tatăl beiului, a aflat că fiul său s-a îndrăgostit de o „fată de valah”, a trimis călăul să o omoare. Tânărul bei o găseşte pe fată fără suflare în locul unde acum este izvorul Beuşniţei şi s-a luptat din toate puterile cu călăul pe care în cele din urmă l-a ucis, cu preţul pierderii unui ochi. Din lacrimile ochiului pierdut s-a format lacul ce-i poartă astăzi numele. Sfâşiat de durere, beiul şi-a înfipt jungherul în inimă şi s-a aruncat în lac. Se spune că fata s-a transformat în râu – Beuşniţa, iar din lacrimile şi jertfa beiului a luat fiinţă lacul albastru şi cristalin precum ochii şi sufletul lui.
Astăzi, se spune că apele spumoase ale cascadei nu sunt decât voalul de mireasă al păstoriţei, care mereu caută să se întâlnească în nemurire cu lacrimile beiului cu credinţa ce şi-o purtau în dragoste cei doi tineri.
Versificarea legendei a făcut-o în stilul său inimitabil poetul Gheorghe Azap, în poemul „Legenda Lacului Ochiul Beiului” [Azap Gh., 1995], din care sunt de neuitat versurile:
Şi se mai spune cum că din lacrima-i căzută S-a împlinit oglinda acestui lac ciudat, Pe care o cascadă duioasă îl sărută Cu dragostea eternă a fetei din Banat. (Gheorghe Azap -Legenda Lacului Ochiul Beiului) |
Oriunde veţi fi, mereu veţi simţi „chemarea Beiului” aşa cum a exclamat o tânără din grupul de turişti venit tocmai din Strasbourg: „Dacă aş putea, aici aş locui.”
La întoarcere, după ce veţi face un popas la păstrăvărie pentru a mânca un peşte pregătit la cabană, se continuă drumul până la Podul Bei – „răscrucea” către Tunele, Lacul Dracului, Ochiul Bei şi Potoc. La răscruce este o bancă sub umbrar, unde se face un nou popas. De aici, autocarul îi poate lua pe vilegiaturişti pe drumul asfaltat spre Potoc şi se ajunge la Oraviţa fie pe DJ 571 C Potoc – Socolari – Ilidia – Oraviţa (18 km), fie pe DJ 57 Potoc – Macovişte – Ciuchici – Oraviţa ( 37 km).
Traseul de drumeţie: Şuşara (14 km, 4 ore de mers şi o oră de popas)
Sasca Montană (km 0) – Cabana Şuşara (km 2) – Cascada Şuşara ( km 4) – Cărbunari (km 6) – Lacul Dracului (km 14)
Traseul propus este unul inedit şi spectaculos, care permite vizitarea a trei obiective turistice situate în Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa: Cheile Şuşarei, Cascada Şuşara şi Lacul Dracului, primele două fiind incluse în Rezervaţia Cheile Şuşarei, iar ultimul în Rezervaţia Cheile Nerei – Beuşniţa. Din Oraviţa se ajunge cu autocarul sau maşina pe DN 57 până la intersecţia spre Sasca Montană, apoi pe DJ 571 Ciuchici – Macovişte – Slatina Nera – Sasca Montană (32 km).
Sasca Montană a fost staţiune de munte prin complexul din Valea Şuşarei şi va redeveni o staţiune climaterică. Minele de la Sasca Montană au fost renumite aproape 300 de ani prin minereurile de cupru, plumb şi argint. În sat merită să vizitaţi cele două biserici: Biserica ortodoxă Sf. Apostoli Petru şi Pavel (1770 -1771), în partea de aval a satului, şi Biserica romano-catolică Sf. Francisc de Assisi (1750 -1751), situată în partea de amonte a satului.
După ce aţi admirat construcţia în stil baroc vienez a bisericii romano-catolice, se porneşte pe traseu pe şoseaua asfaltată ce urcă Muntele Gheorghe, spre localităţile Ştinăpari şi Cărbunari. De la Cleanţul Osmanului, după 1 km de mers, se părăseşte drumul asfaltat şi se ia la stânga pe un drum pietruit pe Cheile Şuşarei, pe marcajul cruce albastră.
Cheile Şuşarei sunt scurte, dar autentice şi de un farmec aparte. Denumirea cheilor provine de la cuvântul „şuşară” şi înseamnă chei cu „pădure de tufani” sau, altfel spus, cu pădure tânără (tufani = copaci tineri).
După 2 km de traseu se ajunge la Cabana Şuşara. Ea este mărturia staţiunii climaterice Şuşara, amenajată la o altitudine de 300 m. În acest loc au fost, până în 1950, vile şi cabane unde erau cazaţi turişti. Acum cabana este în curs de reamenajare în mijlocul pădurii de pini şi brazi. Climă plăcută, aer pur şi ozonificat, apă limpede şi bună, peisaj plin de măreţie, poieni pline de flori de toate culorile ce îşi etalează petalele parfumate fac din Şuşara un loc de recreere şi odihnă dintre cele mai plăcute.
De la Cabana Şuşara se trece pe malul stâng al râului Şuşara şi se continuă drumeţia pe o potecă, urmărindu-se mereu cursul apei şi marcajul cruce albastră.
Urmează sectorul cel mai semeţ al cheilor cu rare îmblânziri ale peisajului datorită pădurilor de tufani. După 2 km de la cabană se ajunge la Cascada Şuşara.
Cascada Şuşara este situată la 380 m altitudine, în amonte de confluenţa dintre pârâul Ungureanu şi râul Şuşara. Ea este fermecătoare, având forma unui „tobogan acvatic” pe care apa alunecă până în lac de la înălţime de 15 m, în două trepte, cea superioară de 6 m înălţime şi cea inferioară înaltă de 9 m.
La 300 m în amonte de cascadă, Cheile Şuşarei se sfârşesc. Traseul continuă prin pădure, mai întâi pieptiş, apoi lin până la Cărbunari. Cele două localităţi, Cărbunari şi Ştinăpari, au fost întemeiate de coloniştii germani şi bufenii din Oltenia.
De la Cărbunari, urmând acum marcajul bandă albastră, se urcă prin pădurea de fag şi după 2 km se ajunge la Poiana La Logori, denumire ce sugerează că este un „loc de tabără”. Cotul este unul înşelător, însă cu iscusinţă se mai înaintează 300 m şi apoi se coboară pe drumul forestier pe Ogaşul Porcului. În dreapta se întinde Poiana Poloamelor, adică a pământurilor desţelenite. Pe tot drumul prin pădure veţi vedea liane, tufe de liliac şi un covor de flori albe de … leurdă; miroase a usturoi toată pădurea. Prin locurile umede veţi întâlni salamandra care caută grămezile de frunze, buştenii căzuţi şi pietrele din apropierea apei pentru a-şi depune ouăle. Prezenţa salamandrei e un semn că zona nu este poluată. După aproape 5 km se ajunge în locul numit La Scaune, unde poteca se intersectează cu traseul prin Cheile Nerei. Din acest punct se coboară treptat şi, după numai 15 minute, se ajunge la gaura peşterii ce adăposteşte Lacul Dracului.
Coborând la firul apei se intră pe traseul principal al „Cheilor Nerei”, unde marcajul este cu bandă roşie, dar cel mai bun „ghid” este Nera care, pe măsură ce se scurge la vale devine tot mai năzdrăvană. Încercaţi apa cu mâna nu cu cotul ca la scalda copiilor şi veţi simţi nu că e udă, ci că e rece şi vijelioasă.
De la Lacul Dracului se propune continuarea cu traseul de rafting pe Cheile Nerei pe o distanţă de 16 km până la Sasca Română, unde aşteaptă autocarul.
Traseul de rafting pe Nera
Dacă vreţi să vă potoliţi setea de adrenalină puteţi face rafting pe Cheile Nerei. Este un mijloc excelent de relaxare, dar şi o distracţie de neuitat. Pentru acest gen de distracţie nu trebuie decât să-ţi faci o echipă de minim şase prieteni şi să scoţi din buzunar 150 lei. Oferta este de la Vertical Adventure. Din întreg traseul dintre Şopotul Nou şi Sasca Română, lung de 22 km, porţiunea cea mai spectaculoasă pentru rafting este de la Lacul Dracului la Sasca Română. Debitul mediu al râului este de 7 m3/s, iar perioada cea mai bună de rafting pe Cheile Nerei este în lunile aprilie – octombrie. După topirea zăpezii şi furtuni mari se produc viituri cu debite ce ajung la 88 m3/s şi o creştere cu 5 m a nivelului apei, ceea ce face deosebit de periculoasă plimbarea cu barca pe Cheile Nerei. Este nevoie însă de un echipament special de tip scafandru din neopren, vestă şi cască şi de o barcă specială pentru ca pericolul de răsturnare să fie cât mai mic şi să reziste la impactul cu lemnele din apă şi cu stânca.
De reţinut:
- Cheile Nerei şi-au păstrat frumuseţea datorită duratei mari a traseului prin chei; pentru orice traseu trebuie să aveţi o formă fizică bună şi un echipament adecvat: bocanci, sandale, pelerină de ploaie, lanternă, sticlă de apă, mâncare pentru o zi, băţ, telefon mobil în caz de urgenţă şi harta cheilor;
- Pe Cheile Nerei nu contează atât confortul somnului şi tacâmurile mesei, e mai importantă trăirea drumeţiei şi vraja locului în care, dacă ai păşit o dată, nu mai poţi pleca fără să-ţi rămână în minte;
- Cheile Nerei nu sunt accesibile în orice perioadă a anului. Se recomandă vizitarea lor numai când nivelul apei e scăzut şi niciodată după viitură;
- Este nevoie de încălţări de schimb: bocanci înalţi şi sandale de apă pentru a nu face bătături;
- Prin apa Nerei se trece relativ uşor, curentul are o anumită forţă, dar doar atât cât să-l simţi la picioare, numai să căutaţi locurile unde apa nu-i prea adâncă; ar fi de preferat să traversaţi râul în sandale sau cu picioarele goale; când traversaţi cu picioarele goale e mai greu pentru că pietrele de pe fundul apei vă masează puternic tălpile; apoi, nu este bine să umblaţi mult timp cu încălţări ude, este chinuitor;
- Pentru fiecare din cele trei trasee propuse este nevoie de o zi bună de mers; dacă staţi mai mult de o zi în chei, să aveţi corturi cu voi; parcarea autovehiculelor se va face numai în locuri special destinate;
- Toţi vă vor speria că sunt vipere cu sau fără corn. Vipera cu corn este de culoare argintie şi romburi negre pe spate. Atâta timp cât se păstrează distanţa nu există niciun pericol. Dacă o vezi din timp nu e niciun pericol, dar tocmai asta e: nu o poţi vedea din timp. De aceea e bine să testaţi terenul cu băţul. Trebuie să fiţi atenţi la picioare, dar mai faceţi pauze să priviţi în sus la frumuseţile Cheilor Nerei.
- Nu se fac serbări câmpeneşti în rezervaţiile parcului; nu se face poluare fonică de niciun fel, muzică, strigăte şi ţipete, claxonare şi fluierături, şi nu se aruncă gunoaiele pe trasee;
- Se interzice prinderea în capcane a animalelor şi păsărilor rare; nu se distruge flora sub pretextul culesului de plante medicinale, a fructelor de pădure şi a melcilor; nu se scrie pe arbori, pe stânci sau în peşteri; nu este admis braconajul la vânătoare şi pescuitul în perioadele interzise.
- La păstrăvăria de lângă Cabana Bei se pot cumpăra păstrăvi care merg tare bine la proţap pe jar de lemn de fag cu mămăligă la ceaun şi mujdei de ai (usturoi); nu vă puneţi la grătar lângă cascade sau lacuri.
Veniţi mereu la acest pol magnetic al turismului românesc !