Hram: Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie)
Anul înfiinţării: 1997
Stareţ: Magdalena Ghindaş
Viaţă de obşte: 8 călugăriţe
Cazare: 10 persoane
Mănăstirea Brebu este un loc al împlinirilor sufleteşti în care omul, departe de lumea dezlănţuită, se poate împăca, în tainică armonie, cu sine şi cu Dumnezeu şi, atunci, se simte un cald fior al iertării şi al înălţării curate.
Turul mănăstirilor din Banatul Montan se încheie în „Valea Popii”, unde este aşezată Mănăstirea Brebu. De la drumul naţional Reşiţa-Caransebeş (DN 58), la 15 km de Reşiţa şi 27 km de Caransebeş, se ia calea mănăstirii trecând printr-o minunată poartă de lemn de stejar, sculptată în stil maramureşean de către meşterul Ioan de la Năneşti, în anul 2001.
O vale retrasă de lume a devenit un loc binecuvântat după ce, în anul 1997, familia Toma Iţariu a donat terenul pentru construirea unui aşezământ monahal de maici. Nu a fost nimic întâmplător. Pe acest teren de o frumuseţe divină a existat un nuc bătrân care, în timpul unei ploi, a fost trăsnit. Când proprietarul l-a tăiat, în nuc s-a găsit o cruce pe care era însemnat:
„Păşeşte înainte şi dacă ceea ce cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va crea sub Acoperământul Maicii Domnului, pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala pe care o ai în tot ceea ce faci !” |
Acest îndemn l-a determinat pe credincios să dea în dar cele două hectare de pământ şi Primăria din Brebu a consimţit la ridicarea aşezământului monahal.
Astfel, la scurt timp, în toamna anului 1997, s-a pus temelia bisericii mănăstirii de către PS Episcop de Caransebeş, Laurenţiu Streza, acum Mitropolit al Ardealului. În anul 1998, de la Mănăstirea Vasiova, a venit monaha Sofronia Crâşmar împreună cu patru maici. Prin grija şi osteneala lor şi cu ajutorul credincioşilor din localităţile învecinate, Brebu, Soceni, Ezeriş, Cornuţel Banat, şi al oamenilor de bună credinţă din Reşiţa şi Caransebeş, lucrările de construcţie s-au încheiat în numai doi ani şi, la 1 octombrie 1999, biserica a fost sfinţită cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Biserica din deal este în formă de navă, dreptunghiulară, cu pronaos, naos, altar şi pridvor închis. Ea are 13,20 m lungime şi 4,60 m lăţime şi o turlă de 25 m înălţime.
Pictura interioară este realizată de tinerii pictori Eduard şi Victor Kara, din Cluj-Napoca, iar catapeteasma este sculptată de Vasile Apucăloaie, din Târgu-Neamţ, cu forme ornamentale cunoscute în ortodoxie: frunză de vie sau de stejar şi coloane în forme de frânghie răsucită. Icoana Maicii Domnului în acoperământ bogat de argint aurit şi candelabrul mare adus din Grecia sunt piesele cele mai preţioase.
Astăzi, prin grija maicii stareţe Magdalena Ghindaş, la Mănăstirea Brebu se ţin slujbe şi rugăciuni în tainică armonie cu Dumnezeu, prin care toţi cei care vin la mănăstire simt o tresărire şi un cald fior, departe de lumea dezlănţuită.
Parcul tematic nr. 10. REDESCOPERIREA OMULUI:
Pictura pe sticlă şi olăritul în Banatul Montan
RĂDĂCINI ŞI PERENITATE
La sfârşitul călătoriei prin Banatul Montan, nu puteţi pleca fără a avea „un suvenir” care să vă amintească mereu de aceste minunate locuri. De aceea, vă îndemnăm să intraţi „la târg” fie în expoziţiile de la Casa de cultură „Corneliu Diaconovici” din Reşiţa şi Casa de cultură „George Suru” din Caransebeş, fie prin satele bănăţene: Răcăşdia, Mehadica, Sasca Montană, Şopotul Vechi, Eftimie Murgu, Ocna de Fier, Zorlenţu Mare, Bănia, Berzovia, Marga, Rusca-Teregova, Armeniş, Domaşnea, Marga, Glimboca, Obreja, Bouţari, Bucova, Caraşova, Moldova Veche, Cărbunari şi Sicheviţa.
Căutaţi să cumpăraţi lucruri iscusite realizate de meşterii populari bănăţeni, dintre care unice sunt icoanele pe sticlă şi obiectele din ceramică.
Dacă România se poate afirma cu ceva autentic şi unic în arta europeană, pictura pe sticlă şi olăritul pot fi cu adevărat „fanioane” de mândrie.
Leagănul picturii de sticlă este în Transilvania, în Ţara Făgăraşului, de unde s-au făcut cunoscute în lume icoanele realizate de Savu Moga (1816–1899), venit din nordul Transilvaniei şi stabilit în Arpaşu de Sus (Sibiu), şi Matei Purcariu Ţîmforea (1836-1906) din Cărţişoara (Sibiu). Stilul zugravilor-iconari se poate identifica prin: eleganţa desenului, armonia cromatică, rafinamentul caldului-luminos bizantin şi bogăţia simbolurilor. Faţă de centrele recunoscute din Nicula, Ţara Făgăraşului, Ţara Oltului, Şcheii Braşovului şi Valea Sebeşului, Banatul Montan a fost şi este mai puţin cunoscut.
Aşa cum se poate vedea şi la „Expoziţia de icoane bănăţene” de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, icoanele pe sticlă din Banat sunt de o frumuseţe autentică, însă atât de rare. Cele vechi au fost realizate în satele Cărbunari şi Ştinăpari, în apropierea Vârfului Gheorghe din Munţii Locvei, unde a existat un centru de pictură a icoanelor pe sticlă, descoperit în anii ’60 de scriitorul Toma George Maiorescu. Locuitorii celor două sate sunt cunoscuţi sub numele de „bufeni”.
Ei au venit din Oltenia în Banat, la începutul secolului al XVIII-lea, pentru a face cărbunele de lemn, ocupaţie numită cărbunărit. Numele de bufeni provine de la cuvântul „bufă”, care înseamnă bufniţă, pasăre de noapte. Erau oamenii care, în acea perioadă, au fost nevoiţi „să umble noaptea” pentru a trece munţii în Banat.
Ceea ce uimeşte privitorul este „libertatea de expresie” a icoanelor bănăţene realizate în culorii tari (roşu închis, albastru şi verde), vii şi proaspete. Chiar şi tema abordată în icoanele vechi surprinde prin scene din Vechiul Testament, mai puţin abordată de ţăranii iconari din celelalte centre de pictură pe sticlă.
Venind în faţa icoanei, turistul este chemat să pătrundă în povestea fără sfârşit a acesteia situată la răscrucea drumurilor picturii bizantine şi desenului naiv al ţăranului zugrav anonim, în zorii secolului al XIX-lea. Cea mai veche icoană pe sticlă din Banat datează din 1838.
Prospeţimea artistică a icoanelor bănăţene pe sticlă este păstrată tocmai prin dorinţa iconarului de a se învălui într-un anonimat în care creaţia sa nu este alterată de influenţele unei anumite şcoli şi se distinge printr-o oralitate a culorii şi a semnului.
Mai mult, meşterul zugrav se contopeşte cu spaţiul de munte al Banatului. Muntele cheamă la singurătate, la refugiu, la fuga înăuntrul sufletului ţăranului, iar prin neştiinţa de carte cu litere, iconarul a găsit bucuria actului de creaţie pe „petecul de glajă” sau pe „ochiul de sticlă”.
Izvoarele de inspiraţie au fost icoanele pictate pe lemn, care pot fi văzute şi astăzi la „Expoziţia de icoane vechi” de la Episcopia Caransebeşului. Tema iconografică se repetă pe sticlă, asemenea rostirii unei rugăciuni, respectându-se canoanele bizantine, însă iconarul anonim şi-a luat libertatea imaginaţiei artistice.
Privind icoanele bănăţene pe sticlă veţi vedea că toată bogăţia elementelor decorative, simboluri, semne, culori şi linii au o anumită semnificaţie care nu poate fi tradusă în cuvinte, fiind înţeleasă doar cu privirea-inimii şi cu ochii-minţii.
Cu harul lor, icoanele bănăţene pe sticlă creează în jur o aură de sfinţenie şi linişte, o stare de bine, dezvelindu-şi vălul de mister pe care l-a creat ţăranul iconar, cu gândul la însetata dorinţă de a se apropia de cer, de Dumnezeu.
Frumuseţea icoanelor bănăţene pe sticlă nu este dată doar de talentul cu care iconarul a realizat formele şi a aşternut culorile, ci mai ales de frumuseţea simţirii şi a credinţei lui, prin care reuşeşte să-şi spună rugăciunea prin talentul mâinilor.
Dacă icoanele bănăţene pe sticlă sunt atât de rare, obiectele de ceramică pot fi găsite la „Expoziţia permanentă de ceramică” de la Casa de Cultură „Corneliu Diaconovici” din Reşiţa. Tot aici, se organizează anual două expoziţii tematice despre olăritul din Banat: „Drumul lutului”, în cadrul manifestării culturale „7 zile, 7 arte” din luna mai, şi „Ultima oală de pământ”, în luna octombrie, la cea de-a doua mare manifestare a instituţiei, „Reşiţa în zece dimensiuni”. Ajunşi la expoziţia permanentă din Reşiţa, nimeni nu vă poate spune mai bine şi cu mai multă pasiune „povestea” ceramicii din România şi a olăritului în Banatul Montan decât domnul director al Casei de Cultură din Reşiţa, Horaţiu Vornica:
„Olăritul l-a însoţit pe om dintotdeauna şi, aşa cum spune Blaga, el este de la începutul cel dintâi. Dacă omul a fost plămădit de Dumnezeu din pământ, acesta a fost lutul. Numele Adam derivă din limba ebraică de la Adamus, pământ galben. Lutul are puteri miraculoase şi a fost în gospodăria omului chiar cu mult înainte de a fi descoperit focul. Acest pământ lăsat la soare se usucă şi, de aceea, din el se făceau vestitele amfore. Pe teritoriul României, meşteşugul vine din negura vremurilor şi este prezent în mai multe centre de olărit. La Marginea-Suceava este renumita ceramică neagră venită din vremuri dacice. Tot atât de căutată este ceramica de Corund – Harghita, unde treptat s-a trecut de la ceramica utilitară la ceramică decorativă. Vazele de flori, coşuleţele de diferite forme, sfeşnicele, puşculiţele şi farfuriile decorative, aproape toate au motive florale, sculptate pur şi simplu în masa de lut înainte de coacere, iar după ardere, ele prind diferite nuanţe de maro. Dintre obiectele de ceramică utilitară făcute la Corund, se detaşează oalele de sarmale şi căniţele de cafea, ţuică şi vin sculptate şi smălţuite în culori foarte atractive: albastru cobalt, verde smarald, galben citron sau brun roşcat. La Obârşia – Hunedoara, pământul galben este atât de des, încât vasul poate fi lăsat cu apă fără să fie uscat la soare. În schimb, la Horezu – Vâlcea, pământul este atât de afânat, încât nu se pot face decât farfurii întinse, aşa numitele „cinere”. Prin „Cucoşul de Horezu” s-a afirmat ceramica smălţuită desprinsă de la meşterii olari din Bizanţ, aduşi prin secolul al XV-lea de către domnitorii din zona Olteniei pentru a decora bisericile. Ca să fie smălţuit un obiect de ceramică, mai întâi se arde la 500-600 de grade, după care e scos din cuptor, se realizează modelul, se scufundă în smalţ şi apoi se arde la minim 1000 de grade.” [Crişciu T., 2010].
Căutaţi îndeosebi obiecte de ceramică galben-roşiatică tradiţională din Banatul Montan, realizate la „Roata olarului”, aşa cum ne îndeamnă în dialogul direct domnul Horaţiu Vornica:„Ceramica adevărată, căutată şi de străini, nu e cea turnată în forme, ci cea obţinută la roată şi care nu e „scrijelată” cu dalta ci doar cu pietre de râu. În Banat, de la începuturi s-a lucrat ceramica cea galbenă de sorginte romană, adică de culoarea naturală a lutului ars, cu acel iz de galben un pic roşiatic. Dacă în trecut erau 9 localităţi principale din Banatul Montan unde se făcea ceramică adevărată (Lăpuşnicu Mare, Sasca Montană, Sasca Română, Slatina Nera, Cărbunari, Socolari, Moceriş, Ilidia şi Biniş), astăzi nu mai putem vorbi decât de un singur centru de olărit, Biniş unde a trăit ultimul şi cel mai cunoscut olar, meşterul Ionică Stepan. În mitologia populară, se crede că meşterii olari sunt aleşii lui Dumnezeu, adevăraţi alchimişti care ştiu cum să prindă culorile naturale ale lutului, care se menţin pentru totdeauna pe vasele de ceramică. Numai ei ştiu cum să pregătească vinişoarele albe şi galbene de pământ şi prin ardere să prindă culoarea roşiatică dorită. Este desigur o curiozitate cum din acelaşi lut se obţine şi ceramica galbenă şi ceramica neagră. Dacă lutul se lasă să ardă până la 1000 de grade, va ieşi un obiect de ceramică galbenă, ca şi cunoscuta culoare a lutului. Pentru a obţine ceramica neagră, se face arderea în cuptor până la 600 de grade, folosind lemne de esenţă tare, fag, stejar, gorun sau carpen, după care se astupă fumurile şi se bagă lemne de esenţă moale, un putregai de brad; din lipsă de oxigen e o ardere mocnită, care degajă mult fum. Fumul se depune pe obiect şi se imprimă atât de adânc încât nu mai iese niciodată. De această tehnică există şi o întâmplare haioasă cu un tânăr chinez curios, pe nume Pin, care întrebând cum se face ceramica neagră, un olar mucalit i-a răspuns: Asta se face numai noaptea !”.
Pentru turiştii pasionaţi de olărit, la Casa de Cultură „Corneliu Diaconovici” din Reşiţa se pot vedea o roată de olar şi două cuptoare de ardere, unul cu gaz metan şi celălalt pe lemne. Parcul tematic mai cuprinde pe „calea lutului bănăţean” şi o vizită la casa meşterului olar Ionică Stepan din Biniş, unde se pot vedea şi cumpăra obiecte de ceramică în cele două forme: forme întinse şi forme adânci.
Sunt autentice vasele întinse ca: „cinerele” (farfuriile) de mâncare, „cipsiile de crumpei” (tăvile de fript cartofi în ţest), „blidele de piftii” (castroane), „oalele de sarme” (castron de sarmale) şi „cigăniile de friptură” (tăvile de friptură).
Tot atât de unice şi frumoase sunt şi vasele adânci: „cârceagul” (ulciorul) de izvor, „ciupul” de răchie, oala de lapte, oala de dus mâncarea la câmp, olcuţele de iaurt sau smântână, „bârdacul” (vasul) de ulei şi „bădâniul” pentru obţinerea untului.
Toate aceste vase din ceramică galbenă sunt realizate de mâna olarului în atelierul său, unde în faţa unei ferestre este roata de făcut oale.
„Roata este compusă din două discuri de lemn de nuc, unul mic în partea superioară, iar în partea de jos discul cel mare, ambele unite de un ax metalic. Acest ax, cu cele două discuri sunt montate într-o masă cu scaun. Cu ajutorul discului mare, olarul învârte cu picioarele, imprimând o viteză roţii, de la stânga la dreapta. În partea superioară a discului, olarul modelează cu mâinile vasuli. La modelarea lutului, transformându-l în oale, olarul foloseşte ca ustensile: pieptănul din lemn de carpen, fag sau cireş, cu care se modelează forma vasului; fusul din lemn de tei, cu ajutorul căruia se fac găuri la gura cârciagului (ulciorului); hârbocul sau strachina cu apă, în care olarul îşi spală mâinile când lucrează la vase; pana şi pensula pentru ornamentarea vaselor; potlogul sau bucata de piele pentru finisarea buzelor vaselor şi drotul sau sârma cu care se taie oalele de pe roată.” [Olaru M., 2002].
Urmărind cele două filme „Rădăcini” şi „Perenitate” despre truda şi credinţa meşterului olar bănăţean Ionică Stepan, vizitatorii vor retrăi „o zi de olărit”, descoperind tainele lutului pentru a face un „cârceag” prin răspunsuri la întrebările:
Cum …
- se pleacă la răsăritul soarelui cu „trochiţa” de lemn după pământul alb pentru vas şi pământul galben pentru smalţ de la izlaz şi apoi se „măcerează” lutul cu nisip cernut şi apă;
- se se plămădesc „buşele” ca pâinea, trecându-le dintr-o mână în alta;
- se porneşte cu picioarele roata şi se înmoaie mâinile în „hârbocul” de apă pentru a uda buşul şi a-l centra pe roată;
- se modelează vasul prin: strângerea cu ambele mâini pentru a-l înălţa; apăsarea în jos cu degetele mari pentru a-i face „scobitura” la mijloc; subţierea pereţilor cu palma stângă în interior, mai puţin degetul mare, şi cu mâna dreaptă la exterior, urmărind cu vârful degetelor păstrarea formei rotunde a vasului;
- se face „gâtul” cârceagului prin mişcarea sincronă a mâinilor;
- se face „burta” cârceagului când se împinge în afară peretele vasului în partea centrală cu mâna stângă în interior şi degetele îndoite, în timp ce, cu dreapta, în exterior, se păstrează forma rotunjită a vasului; pentru finisare se foloseşte acum şi „pieptenul” de modelare a formei;
- se face decorarea cu „pana” a vasului, folosind pământ galben şi motive tradiţionale ca: valul, spirala, cercul, linii paralele şi frânte, bradul ş.a.
- se face „mănuşa cu ţâţă” a cârceagului prin: găurirea cu „fusul” a vasului, introducerea unei „nojiţe” în lungul mânerului, aplicarea mănuşii din buza cârceagului până în dreptul găurii date cu fusul, unde se apasă cu degetul alveola şi se scoate nojiţa;
- se desprinde vasul de roată prin tăierea cu „drotul” a fundului vasului;
- se arde cârceagul în unul dintre cele două cuptoare cu cenuşa adormită în vetre care aşteaptă să fie aprinse şi înfierbântate cu lemn de stejar.
Când veţi încerca să învârtiţi roata cu picioarele, veţi descoperi taina, iubirea, chemarea şi cântecul lutului, aşa cum a făcut şi cel mai cunoscut meşter-olar din Banatul Montan, care a dus tradiţia acestui meşteşug din Banat peste hotare. El a expus la Paris, Hamburg şi Bruxelles. Cuvintele lui se aud şi acum ca o tânguire:
„Trebuie să vorbeşti cu lutul, iar el să te simtă curat, să simtă că-l iubeşti. Sub o mie de grade, lutul transpiră, eu zic că plânge, iar peste o mie de grade oalele devin bijuterii. A fi olar înseamnă să fii om liber. Acum când mă pregătesc de plecare, să fac cârcege la îngeri, vreau să vă îndemn: Udaţi-vă mâinile, învârtiţi roata cu picioarele şi nu scăpaţi lutul din ochi, că se strică! E ca un copil. Aşa cum am fost şi eu copil în primii ani de lucru, 1935-1936, când tata m-a pus pe roată. Apoi, plecam cu oalele pe Valea Almăjului şi Câmpia Timişului, unde le duceam cu carul şi strigam: „Hai la oale, hai la oale !” Femeile mă întrebau: „Pe ce dai oalele, copile ?” Pe grâne. Ele umpleau oala cu grâne şi eu le dădeam oala goală. După o viaţă de trudă, nu am ajuns om bogat. Pentru mine cel mai mare câştig al vieţii este omenia.”
Ceramica de la Biniş-Banat este recunoscută prin simplitatea culorii şi măiestria lucrării. Cumpăraţi aceste vase unice de lut care vă îndeamnă la o reîntoarcere la origini, în mediul bănăţean rustic, în care să puteţi bea apă rece de izvor din cârcege, să gătiţi mâncăruri gustoase în oale de lut, să beţi vin în căni de lut. Cât timp se va învârti roata olarului, turismul rural şi cel verde vor merge împreună.