Hram: Sfântul Prooroc Ilie (20 iulie)
Anul înfiinţării: 1905
Stareţ: Varvara Sântiuan
Viaţă de obşte: mănăstire de maici (10)
Cazare: 10 persoane
Mănăstirea Vasiova este numită şi Mănăstirea de la Izvor, deoarece izvorul tămăduitor, mâna sfântului şi sfinţenia mănăstirii dau „aura” credinţei de întărire sufletească a credincioşilor prin rugăciune.
Pentru pelerinajul la Mănăstirea Vasiova se merge pe drumul naţional Reşiţa-Timişoara (DN 58B), iar din Bocşa Vasiova se desprinde drumul care duce la Ocna de Fier (DJ 586). După mai bine de 1 km se ajunge la mănăstire, lângă drumul ce urcă în serpentină spre înălţime.
Mănăstirea Vasiova mai este cunoscută şi sub numele de Mănăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor”, pentru că tot ce se întâmplă în acest loc al credinţei este legat de numele celui mai de seamă proroc din vremea Vechiului Testament şi izvorul tămăduitor din aşezământul monahal.
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul este cel care a luptat împotriva păcatului idolatriei, pentru ca oamenii să se închine numai la adevăratul Dumnezeu. Pentru întreaga creştinătate, dar mai ales pentru bănăţeni, el este un mare făcător de minuni, i-a întors pe oameni la credinţă şi a avut darul de a supune ploaia şi seceta. El a fost înălţat la cer în „carul cu foc” fără să fi cunoscut moartea. Mănăstirea Vasiova este sub semnul protecţiei divine, prin mâna Sfântului Ilie, deoarece aici sărbătoarea din 20 iulie niciodată nu a fost întreruptă de ploi.
Izvorul făcător de minuni este un izvor nesecat al credinţei, în care apa nu răcoreşte, ci stâmpără setea sufletească. Istoria începe în anul 1850, când un miner, Alexe Perian, a suferit un accident în mină, în urma căruia şi-a pierdut vederea. El şi-a recăpătat vederea în mod miraculos după ce s-a spălat pe ochi cu apă de la izvor, chiar în ziua Sfântului Ilie (20 iulie). Drept mulţumire către Dumnezeu, între 1853 şi 1859, Dumitru Perian (tatăl) şi Alexe Perian (fiul) au zidit cu piatră izvorul şi, de atunci, în fiecare an, la marea sărbătoare creştină din Banatul Montan, oamenii vin în număr mare în pelerinaj la mănăstirea de la izvor.
În timp, deasupra izvorului adânc de 3m, credincioşii au construit o boltă în formă de pivniţă, pe pereţii căreia sunt scene biblice din viaţa Sfântului Ilie. La izvor, veţi vedea căniţa legată de front, pusă în calea călătorului pentru a scoate apă de munte, rece şi limpede ca cristalul. Când trece un om al locului, veţi sesiza cum acesta îşi scoate „pălăria” în semn de evlavie, îşi face cruce, bea o gură de apă de izvor şi, aproape regulat, îşi spală ochii, căci el crede şi e chiar convins că „apa izvorului sfinţit întăreşte ochiul sănătos şi vindecă pe deplin ochiul bolnav.”
Băncile din lemn din apropierea izvorului îndeamnă călătorul la odihnă şi rugăciune. Iar între rugăciuni se spală ochii de mai multe ori cu apa minunată.
Stând în faţa izvorului de la Mănăstirea Vasiova, în fiecare vară de 20 iulie, când este hramul „Sfântul Ilie”, veţi avea senzaţia că sunteţi în faţa unui al doilea „Lourdes”, şi ceea ce se petrece la renumitul loc francez de pelerinaj al lumii civilizate în faţa a milioane de oameni se petrece şi aici, la „Izvorul” românesc, însă la o scară mult mai mică. Meditând, veţi spune că şi aici, şi acolo adevăratul izvor al tămăduirii este credinţa.
Din tradiţia locului se povesteşte despre minunile şi puterea tămăduitoare a apei acestui izvor. În ziua de 20 iulie a anului 1900, a venit la izvor un moşneag. Era către seară când vălul întunericului îşi desfăcea cutele umbrei asupra ochilor, aşa cum în mod aproape neînţeles ochii bătrânului şi-au pierdut cu totul puterea vederii. Venind ca Toma Necredinciosul la izvor, îşi făcu cruce, îşi spălă cu multă evlavie ochii, zise o rugăciune şi apoi se depărtă. Deodată, o boare lină dinspre pădure trecu în sunet de „tropot” de cai pe lângă el, după care în liniştea blândă a naturii şi-a recăpătat vederea pe deplin. De atunci, în fiecare an vine vara la izvor, îşi spală ochii în apă cu rugăciunea de credinţă în Dumnezeu şi-n minunile lui prin care a scăpat din neagra noapte a orbiei veşnice.
Darul vederii cu apa sfinţită a izvorului este motivul pentru care părintele Macarie Guşcă, ctitorul mănăstirii, a ales tocmai acest loc pentru ridicarea mănăstirii şi, la 2 aprilie 1898, a ridicat o cruce de piatră care să marcheze locul viitorului lăcaş monahal. Crucea este păstrată şi astăzi; ea se poate vedea în faţa bisericii, pe linia care uneşte biserica cu capela sub care este izvorul. Pe cruce puteţi citi inscripţia „Înţelepciunea, nădejdea, dragostea şi credinţa”.
Piatra de temelie a bisericii mănăstirii a fost pusă şapte ani mai târziu, în ziua de 2 mai 1905, de părintele Macarie Guşcă, cel care consemna în „Foaia Diecezană”: „luni 2 mai a.c. în faţa unui public destul de număros, s’a pus piatra fundamentală a bisericii Mănăstirii de la Izvor. Actul sfinţirii s’a făcut prin Prea. On. Domn Maxim Popoviciu, protopresbiter de Bocşa, în mod cât se poate de solemn. S’a pogorât în şanţ, a început a clădi temelia începând dinspre dreapta dela răsărit, unde s’a pus piatra fundamentală, şi mai departe împrejur toată temelia bisericii. După sfinţire, Prea.On.Domn rosteşte o scurtă cuvântare în care binecuvântă memoria Dlui Nicolae Dolângă din Reşiţa-Română, iniţiatorul şi ostenitorul mănăstirii.” [Foaia Diecezană, 1905]
Deşi biserica a fost ridicată în numai trei luni, ea a fost sfinţită abia doi ani mai târziu, la 19 iulie 1907, de către arhimandritul Filaret Musta, alături de Iosif Traian Badescu, viitorul episcop al Caransebeşului. Chiliile mănăstirii au fost construite în clădirea sub formă de „L”, începând cu anul 1938.
În perioada comunistă, mănăstirea a fost închisă şi transformată în casă ajutătoare pentru copii. Abia după 1989, viaţa monahală a fost refăcută prin grija unui grup de măicuţe care au fost călăuzite de părintele duhovnic Ieronim Stoican.
Biserica mănăstirii este în formă de „cruce” cu pridvor închis, având 15,5 m lungime şi 7 m lăţime. Naosul este delimitat de pronaos prin doi stâlpi din lemn care susţin balconul pentru cor (cafasul). Iconostasul este sculptat în lemn de stejar, în filigran, cu motive ornamentale specific ortodoxe, viţa de vie cu struguri. Deasupra pridvorului se înalţă cele două turle acoperite cu tablă care dau impresia unei catedrale, unde sunt şi clopotele bisericii. Priviţi frumoasele ornamente ale pardoselii bisericii realizate în mozaic şi pictura interioară realizată de Florica Lepădatu, din Drobeta Turnu-Severin, fiind prima creaţie a pictoriţei. Mâinile ei au mai făurit şi pictura interioară de la Mănăstirea Vodiţa, din apropierea Orşovei, prima mănăstire din România cu viaţă monahală după regulile bisericii orientale stabilite de Sfântul Vasile cel Mare şi cea mai veche ctitorie voivodală atestată documentar, ridicată între anii 1370-1372 de Sfântul Nicodim, pe daniile lui Vladislav I.
Astăzi, Mănăstirea Vasiova este în purtarea de grijă a maicii Varvara Sântiuan, stareţa mănăstirii, care împreună cu cele 10 măicuţe se ostenesc cu grădinăritul, albinăritul, în atelierele de pictură, croitorie şi broderie.
„Izvorul, sfântul şi mănăstirea dau aura credinţei care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaşte e altceva.” – aşa cum mărturiseşte, cu multă profunzime, părintele duhovnic al mănăstirii, Ion Petrică.
La Mănăstirea de la Izvor din Vasiova încă se păstrează vechea rânduială a slujbei de utrenie şi, după mai bine de 100 de ani, aceasta se ţine imediat după miezul nopţii, cu mult înainte de răsăritul soarelui. Iar Maica Varvara ne destăinuie: „Tradiţia sfinţeniei spune că rugăciunea de noapte este rugăciunea de aur, cea mai puternică. Prin credinţă şi rugăciune, lumea grijilor se poate transforma în aură îngerească.” Frumuseţea duhovnicească a slujbelor, corul măicuţelor şi ospitalitatea lor îi fac pe credincioşi să calce de mai multe ori pragul mănăstirii.