Într-un loc mirific de pe Clisura Dunării, la hotarul dintre Munţii Locvei şi Munţii Almăjului este „răsfirată” comuna Sicheviţa, cu cele 19 sate ale sale: Sicheviţa, Gornea, Liborajdea, Cruşoviţa, Lucacevăţ, Streneac, Martinovăţ, Zăsloane, Curmătura, Frăsiniş, Cameniţa, Cârşie, Zănou, Cracu Almăj, Ogaşu Podului, Valea Oreviţei, Valea Ravensca, Valea Sicheviţa şi Brestelnic.
Sicheviţa este una dintre cele mai vechi aşezări din Clisura Dunării, atestată documentar încă din evul mediu (1363), cu o populaţie curat românească. Este o străveche vatră cu urme de locuire încă din preistorie, aşezată acum la confluenţa dintre Valea Cameniţa şi Valea Sicheviţa. Satul îşi are numele de la pârâul şi valea cu acelaşi nume şi este „locul de baştină” al românilor de pe Clisura Dunării.
Pornind de la Podul Păzărişte pe vale veţi vedea de-o parte şi de alta a satului alternanţa un deal, o vale, un alt deal, o altă vale. Suişuri şi coborâşuri blânde, ca oscilaţiile leagănului tradiţional al satului Sicheviţa. Mereu o nouă privelişte. Dar, peste tot aceeaşi blândă armonie a peisajului. În zare se iveşte dealul de la cumpăna râurilor Cameniţa şi Gravensca numit atât de sugestiv de localnici Botul Cracului.
După 650 de ani de existenţă, Sicheviţa a rămas un sat bănăţean tradiţional, unde există una dintre cele mai căutate atracţii turistice tradiţionale ale Clisurii Dunării: Ansamblul de mori cu ciutură şi butoni din Sicheviţa.
Tot atât de vechi ca şi morile de la Rudăria, morile de la Sicheviţa (existente din 1809) funcţionează şi astăzi. Toate morile de apă sunt cu „ciutură” şi ax vertical, considerate pe drept cuvânt a fi precursoarele turbinelor Kaplan.
Căutaţi cele 10 mori de apă de la Sicheviţa, aşezate şirag pe o distanţă ce se întinde pe 10 km (2 ore de mers pe jos), de la Dunăre la izvoarele apelor din munţi, şi veţi vedea elementul unic prin care se deosebesc de cele de la Rudăria. Apa nu se aduce la ciutură pe „jgheab”, ci prin „butoni”, un tub din lemn sau din ciment prin care se măreşte debitul apei care izbeşte paletele radiale ale ciuturei. Majoritatea morilor sunt ridicate direct pe cursul apei, însă veţi întâlni şi mori la care apa este adusă pe „ierugă”. După cum este locul, morile sunt ridicate pe furci de lemn, cu picior de piatră spre albie şi cu un altul direct pe sol. Un alt element unic în această zonă este construcţia „morii cu două încăperi”. Dacă în sat morile sunt monocelulare, cele de pe cătune sunt cu două încăperi: una pentru moară şi una pentru „grajd”, unde stau caii sau boii care au tras căruţa sau carul cu „măciniş”, pe perioada cât durează măcinatul.
Morile sunt construite din bârne de lemn „lipite” cu pământ galben (lut) şi au acoperişul de şindrilă „în două ape”. Lângă piatra morii fixată direct pe axul ciuturei, este vatra cu horn deschis, pentru ca „morarul” să se încălzească noaptea la foc.
Fiecare moară este un monument de arhitectură populară pentru cei pasionaţi de agroturism şi vor să trăiască „viaţa la ţară” pentru câteva zile de vacanţă. Căutaţi să prindeţi „pe viu” din tainele morăritului. Natural, fiecare moară poartă un nume, după cătunul (locul) unde este moara sau după numele schiviceanului care are „coliba” (sălaşul) lângă moară. După denumirea morilor, de la Dunăre până sus în sat la Izvoarele Săliştiuţ, descoperiţi „taina” locului:
Moara lui Moza – Moara lui Trifu – Moara de la Cioacă (Cioaca) – Moara de la Stupă (Stupa) – Moara de la Zăsloane (Zăsloanea) – Moara lui Creţa – Moara lui Iedu – Moara de la Botu Cracului – Moara lui Zaica – Moara de la Gura Izvorului.
Morile sunt aşezate pe cele două râuri importante, Cameniţa (7 mori) şi Gravensca (3 mori). Din cele două mori cu „vâltori” construite în sat, Moara cu buşniţă a lui Brăilă (Macu) se poate vedea la Liborajdea, iar Moara cu văială a lui Brăilă (Gheorghe) de la Cârşie se poate vizita la Muzeul „ASTRA” din Sibiu. Vălaiele sau „buşniţele”, cum le spun localnicii, sunt precursoarele maşinilor de spălat, în care prin căderea apei de la înălţime asupra ţesăturilor de lână sau in, acestea se spală într-o pâlnie tronconică, alcătuită din „strobori” de lemn înfipţi înclinat în pământ şi cu un mic spaţiu între ei pentru scurgerea apei. Prin căderea apei şi orientarea laterală a jetului de apă, se creează curenţi turbionari în interior şi se realizează spălarea.
Vă propunem să trăiţi „o zi de moară” din viaţa satului tradiţional bănăţean şi să căutaţi răspunsuri la întrebările:
Cum …
- se abate apa din cursul principal pe „ierugă” printr-un stăvilar, formându-se „iazul” morii;
- se bate „găleţaua” la moară prin care bunoniul se umple cu apă şi jetul iese cu presiune focalizat pe „cupele” (paletele) radiale ale ciuturei;
- se stabileşte sensul „drept” sau „îndărătnic” al rotirii ciuturei după mişcarea soarelui şi a lunii pe cer, în sensul acelor ceasornicului sau contrar;
- se pun grăunţii de grâu, porumb sau ovăz din „burduf” în coşul morii suspendat deasupra pietrelor;
- cad boabele în „postăviţă” printr-o curgere continuă şi trepidantă dată de „şiocot”;
- se macină grăunţii în „sânul” dintre piatra „alergătoare” şi piatra”stătătoare”;
- se pune „nuiaua” în gura pietrei alergătoare pentru distribuirea periferică uniformă a boabelor;
- se face făină mai fină sau mai „mare” prin reglarea pietrei alergătoare de la „ridicător” prin care se urcă sau se coboară furca cu „broasca”, piatra-pivot cu o scobitură de susţinere a „călcâiului” butucului roţii de moară;
- se gustă făina luată cu lopăţica din „gura mâşnicului” pentru a testa gustul unic al făinii de Banat;
- se pune făina în sac cu lopăţica ca să nu îţi faci „pete albe” pe haine;
- se „ferecă” piatra alergătoare cu ciocanul pentru ca pietrele de moară „să muşte” grăunţii şi să dea făina după o reţetă cunoscută din bătrâni şi transmisă din generaţie în generaţie, ca şi „rândul” la moară;
- se împiedică pătrunderea crengilor cu un grătar înaintea butoniului;
- se opreşte moara cu „stavila” de lemn pusă la gura butoniului.
- se „frige” porumbul pe jar în vatra cu horn a morii pentru a fi mâncat cu brânză de Banat;
- se face „scalda” la stropii de moară şi „înălbirea” cu albele „flori de săpun” care cresc în jurul morii;
- se dă „guriţă” peste „postăviţă” şi se pune „fânarul” pentru iubiri împlinite.
Căutaţi „moara cu noroc” pentru a simţi sufletul ţăranului român între chemarea iubirii şi chemarea pământului, prin doinele cântate din fluier şi din frunză:
|
Chemarea iubirii Hai mândro să ne iubim, Până nu îmbătrânim. Floare de băgrin, Toate trec şi vin. |
Chemarea pământului Pădure, soră pădure, Să nu mă mai spui la nimeni, C-am trudit o vară-n tine, La pământ dorul mă ţine. |
Veniţi în lunile de toamnă să gustaţi într-o „zi de fript la căzan” renumita Răchie de Banat şi să descoperiţi secretele producerii ei prin întrebările:
Cum …
- se face focul domol în „vatra” cazanului pentru ca răchia să nu „se afume”, ci să fie bună, tare şi dulce;
- se pune „comina” de prune la fiert în cazan, într-o „proporţie de aur” între zeamă şi amestec;
- se roteşte (învârte!) axul cu palete ca să nu „se prindă” comina de fundul cazanului în timpul fierberii;
- se prinde de cazan „alambicul” cu serpentina de aramă prin care vaporii condensaţi se transformă în miraculoasa licoare;
- se răceşte serpentina în „vasul colector” cu apă adusă pe „jgheab” din râul Cameniţa sau pârâul Sicheviţa cu ajutorul unei „roţi cu căuşe” , o roată verticală cu ax orizontal de tip turbină Pelton;
- curge răchia printr-o „slăvină” în „buric” – butoiul de măsurat;
- se face degustarea cu linguriţa pentru ca „mirosul sâmburelui” să nu te adoarmă;
- se verifică tăria cu „rambuşul” pentru a nu se obţine o răchie prea „lungă” (slabă ca număr de grade);
- se ia „zecimea” de către cazangiu ca vamă pentru producerea răchiei;
- primeşte răchia culoarea aurie cu ajutorul „bureţilor de fag”;
- se obţine răchia „profriptă” pentru „goştii” de seamă invitaţi la nedeie (rugă);
- se coc cartofii în jar pentru a-i mânca cu brânză şi a creşte omului înecat în necazuri sau bucurii „pofta de răchie”;
- se obţine „trăgula” din vrej pentru a trage răchia din „buce” sau „damigeană” pentru a o pune în pahare;
- se păstrează răchia de Banat în butoaie de salcâm, stejar sau dud pentru ai păstra culoarea şi gustul;
- devine răchia „bătrână” după un număr de ani şi se oferă cu dop de „tuleu” la „domni”;
- se face „răchia fiartă” servită nuntaşilor la tradiţionala nuntă bănăţeană.
În amurg, când răchia de prună vă înveleşte, vine la „căzan” să vă cânte din „lauta cu tolcer” Laie Chioru sau Grigore Moza. Un cântec popular autentic despre o Aniţă crâşmăriţă din sat:
|
De trei zile stau la crâşmă, Cu ortaşii mei de ducă. De trei zile beau şi-mi cântă, Laie Chioru din lăută.
Zi, lăutare, într-un cântec De-o Aniţă crâşmăriţă, Un drac cu ochii vânăţi Şi un surâs de copiliţă. |
C-a trecut şi postul mare, Crâşmăriţa-i ne-ţucată. Şi crâşmarul nu-i în stare, Foaie verde, foaie lată.
Zi, măi Laie, de-o bălaie Cu trupşor subţire –nalt, Tu c-un ochi nu vezi, ţigane, Să-l închizi şi pră-lalalt. |
Lauta cu tolcer numai la Sicheviţa se întâlneşte, în întreg Banatul. Este o vioară care în locul cutiei de rezonanţă a viorii clasice are „un tolcer” . Vibraţiile de la membrană sunt preluate de „căluşul” tolcerului şi amplificat în interiorul goarnei.
În vremuri nu demult apuse, haiducii au lăsat urme în Munţii Banatului şi pe Clisura Dunării. Unele s-au păstrat în mintea oamenilor, altele în locurile ascunse, ferite de ochiul poterii, mereu în căutare pe cărările ascunse ale pădurilor. Vă puteţi imagina acele vremuri ascultând, numai la Sicheviţa, „Doina Haiducilor” (Nicolae Popovici):
|
Pe sub poala codru’ verde Un micuţ foc se vede, Nu ştiu focu-i potolit Ori de haiduci ocolit.
În mijlocul codrilor E banda haiducilor, Cu puştile la spinare Ei se duc la vânătoare. |
Să fi fost ceas doisprezece Frigeau toţi la un berbece, Ei cu troaca beau răchie Braconieri de meserie.
Bună ziua, hoţilor, Să trăiţi, jandarmilor, Şi la un semnal pe loc Haiducii deschise foc., (Iar jandarmii toţi fugiră, Până-n sat nu se opriră.) |
Tradiţia face parte din viaţa acestui sat şi este o şansă unică să participaţi ca turişti la: Măsuratul oilor, Tăierea porcului, Hora miresei, Jocul de pomană, Slobozirea apei, Turcii, Praznicul casei, Ruga satului cu jocul bătrânesc în aer liber, Mărţişorul şi Pluguşorul. Cu pluguşorul se colindă în noaptea de Anul Nou, iar cel mai vechi text din sat este unul aparte şi original, care nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului:
|
Bună seara, c-a-nserat, Noi cu plugul ne-am luat, Noul an să vi-l vestim, Cu bucurie să vă găsim. La mulţi ani cu sănătate, Să vă dea Domnul de toate. Mulţi ani să trăiţi ! Şi la anu’ fericiţi ! Hăis, cea, hăis, hăis, Că mai avem de mers. |
Nu mai e noapte alta, Noapte sfântă ca aceasta, Nu urăm pentru pituţi, Nu cântăm pentru bănuţi, Ci păstrăm obiceiuri bune, De pe vremurile străbune. Buni ani să trăiţi ! Şi la anu’ înmulţiţi ! Hăis, cea, hăis, hăis, Că mai avem de mers. |
Primul colindător care intră în casa unui bănăţean trebuie să fie un copil. Copilul aduce noroc, aşa spune tradiţia. Colindătorii primesc colaci şi mere, bani şi dulciuri.
Priviţi fotografia, pare un tablou pictat care imortalizează colindătorii anului 2012.
Staţi de vorbă cu schivicenii, veţi fi uimiţi de graiul pe care-l vorbesc. Ca şi la almăjeni sau gugulani, cuvintele lor au ceva vechi, neşlefuit şi curat. Parcă aţi asculta o voce din trecut, de departe. Parcă ar fi dacii acum aproape 2000 de ani. O limbă veche, ca un cântec, ce vă sună cunoscut, ca o muzică ce te unge la inimă.
Din sat urcaţi în Munţii Locvei şi Munţii Almăjului. Veţi vedea cât de bogat e peisajul: pajişti pline cu flori de câmp, mulţime de păsări, codri seculari şi păşuni înverzite. La toate acestea se adaugă tradiţionalele căpiţe de fân şi căruţele trase de cai sau de boi. Veţi avea impresia că v-aţi întors în timp şi că vă aflaţi într-o epocă de mult uitată. Crezi că ai cuprins cu privirea tot acest spaţiu, dar acesta creşte, se amplifică tot mai sublim, făcându-te să simţi cât de mărunt eşti. Veţi ajunge în păduri umbroase în care se simte aerul curat, răcoarea umbrei şi mirosul reavăn al pământului. Este clipa în care puteţi să faceţi silvoterapie !
Silvoterapia
Dacă iubiţi pădurea, faceţi silvoterapie activă sau pasivă în mijlocul „codrului”. Este o terapie cu ajutorul arborilor. Pentru turiştii sportivi sunt potrivite alergările uşoare sau „montainbike” într-un ritm de 3-5 km pe oră, urcând şi coborând dealul dintr-o vale în alta, ca o formă „activă” de silvoterapie pentru întărirea organismului.
Pentru iubitorii de drumeţie este de preferat mersul pe jos, cu exerciţii la umbră şi „îmbrăţişări” ale copacilor. Este forma „pasivă” de silvoterapie pentru combaterea stresului şi refacerea organismului. Totul se petrece în aerul din pădure care conţine ioni negativi de oxigen, adevărate „vitamine ale aerului” cu proprietăţi multiple: activează circulaţia sângelui, oxigenează bine creierul, creşte numărul de globule roşii, uşurează respiraţia şi favorizează somnul. Este un remediu excelent pentru: astm bronşic, bronşită cronică, hipertensiune arterială, insomnie, stări de nervozitate şi de stres. Dacă veţi face şi o „cură” de fructe de pădure, atunci urarea din Banat „sănătate şi bucurie” este împlinită.
Să nu fiţi surprinşi de „colibele” (sălaşele) în formă de stup de albine ce împânzesc colinele. Sicheviţa este un sat tradiţional cu „case răsfirate”, cea mai mare aşezare rurală din Clisura Dunării.
Nu puteţi pleca din Sicheviţa fără a vizita Muzeul sătesc „Ion Dragomir” din Gornea, Mănăstirea „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” de la Păzărişte şi Villa Rustica de la Căuniţa.
Muzeul sătesc „Ion Dragomir” din centrul localităţii Gornea, inaugurat la 27 iulie 1969, are două expoziţii. Una dedicată arheologiei şi una etnografiei locului.
În „Sala de arheologie” veţi vedea exponate dispuse pe epoci istorice din preistorie şi perioada romană. În această vreme, când lumea este mai preocupată de „provocările” prezentului, prin pasiunea şi înţelegerea faţă istoria locurilor ale învăţătorului Ion Dragomir, în muzeu veţi vedea una din „scrierile dunărene” descoperite de echipa arheologică condusă de prof.univ.dr Gheorghe Lazarovici, o cărămidă romană cu scriere cursivă în limba latină din perioada stăpânirii romane.
Tot aici, vă veţi imagina cum arăta cetatea romană de la Căuniţa,ale cărei ruine se află sub apele Dunării, privind macheta de reconstituire a cetăţii din muzeu.
„Fortăreaţa romană avea patru turnuri de apărare la colţuri, iar la partea sudică, spre Dunăre, două turnuri şi o poartă, căci intrarea se făcea de pe apă. Aici locuiau limitanei, ostaşi de pază care controlau malul stâng al Dunării.” [Dragomir I., 2003].
Cetatea era o „Contra Nove” la cetatea romană bizantină „Novae”, de pe celălalt mal al Dunării, malul sârbesc.
Inscripţia cu litere cursive în limba latină de pe cărămida romană constituie un „document-mărturie” pentru formarea limbii române , având un înţeles unitar:
|
Textul în limba latină: |
Textul în limba română: |
|
„Rogo et peto primicere tunc puellam Bariam teretrum pedis ego Sterius modo rudis cunscio me reddere Bes sam ex sium visu peto e rogo primicere reddas mihi seretrum (tu)m venet Bessa ulam emet et tolet mihi cor pater Flaccus” |
„Te rog şi te implor primicere pentru că pe Bariam (sclava) o prăpădeşti cu totul eu Sterius sunt chezaş a-ţi reda pe Bessa cu orice chip te rog primicere redă-mi comoara mea atunci va veni Bessa zburând şi va sălta inima ta de tată Flaccus” |
|
Sursa: [Dragomir I., 2003] |
|
Căutaţi să identificaţi piesele de ceramică romană lucrată atât cu mâna, cât şi la roată, cu însemnele solare şi brăduţi, descoperite la Villa Rustica de la Căuniţa. Lângă ferma romană s-au scos la iveală şi cele două cuptoare de ars cărămidă. O reconstituire a unui cuptor este expusă la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa.
În „Sala de etnografie” se pot admira costume populare vechi de peste 100 de ani şi atât de ingenioasele „unelte” din epoca de …lemn, donate de locuitorii satului: războiul de ţesut din 1887, cu ale sale creaţii după „izvod”, strungul de lemn vechi de aproape 90 de ani(de la un ceh din sat), cârceagul de apă realizat dintr-o singură bucată din lemn de nuc decorat cu motive dacice, „burduşul” din piele de viţel, în care ţăranul îşi ducea porumbul la moară şi se întorcea cu făină de mălai, şi „cheia oarbă”.
Deşi este un sat de români, în obiceiurile, portul şi graiul din Sicheviţa veţi descoperi influenţa locuitorilor satelor din jur, a pemilor de Gârnic, a sârbilor de la Liubcova, a „bufenilor” de la Coronini şi Padina Matei şi a nemţilor de la Moldova Nouă.