REZERVAŢIE MULINOLOGICĂ UNICĂ ÎN EUROPA
Interesant
În Ţara Almăjului, există un loc unde morile şi stâncile îşi ţin de urât, iar lumea trecutului este de-o prospeţime uluitoare.
Atracţia turistică principală de pe Cheile Rudăriei este salba de 22 mori de apă cu ciutură care se întinde pe 3 km în apropierea localităţii Eftimie Murgu (Rudăria în trecut).
Sub acoperiş de şindrilă, piatra, lemnul şi apa scriu simplu şi curat istoria unei civilizaţii din Banatul Montan, care dăinuie şi astăzi ca un miracol.
Descriere
Dacă doriţi să întineriţi şi să vedeţi „strămoşii” turbinelor Kaplan ale marilor hidrocentrale din întreaga lume, daţi o fugă până în Ţara Almăjului din Banatul Montan, pe Valea Rudăriei, unde se află o rezervaţie de mulinologie unică, fiind cel mai întins parc (pe 3 km) de mori de apă din Europa. Veţi vedea că „ştiinţa morilor” de apă a existat aici de când lumea…
Pentru a ajunge în localitatea Eftimie Murgu (Rudăria) se poate alege fie drumul naţional DN 58 Reşiţa – Anina, apoi pe DN 57B spre Bozovici şi DJ 571F la Eftimie Murgu, fie pe drumul european E70, de la Caransebeş spre Băile Herculane până la intersecţia de la Iablaniţa, de unde se ia spre dreapta pe DN 57B către Bozovici şi, în final, spre stânga, pe DJ 571F, la Eftimie Murgu (Rudăria).
Localitatea care poartă în prezent numele de Eftimie Murgu, după cunoscutul om de cultură şi revoluţionarul paşoptist născut în aceste locuri, până în anul 1970 avea vechiul nume de Rudăria, după râul Rudărica, cel care în limba slavă înseamnă „râul de fier”: ruda = minereu de fier şi reka = râu, adică locul de unde se extrage minereu de fier.
Ajunşi aici, lăsaţi-vă cuprinşi de „forfota asurzitoare a pietrelor de moară, îngânată de murmurul surâzător al apei de munte”. [ Irimia N., 2005].
Veţi trăi pentru câteva clipe sentimentul unic al „tinereţii fără bătrâneţe” şi de „dragoste la prima vedere”:
„Lupta dintre apă şi stânca din chei este mărturia frumosului concretizată în <<veşnicia fuiorului de apă vie, tors de roata morii>>, aşa cum scria prof. Dănilă Sitariu. De aceea, în locul unde morile şi stâncile îşi ţin de urât, lumea trecutului este de-o prospeţime uluitoare”. [ Irimia N., 2005].
Râul pe care se află morile este o apă molcomă şi liniştită, cu o diferenţă de nivel aproape neobservabilă, cu atât mai puţin ar fi fost în stare să pună în mişcare o roată. Şi totuşi, oamenii locului, cu multă răbdare şi ingeniozitate, au făcut imposibilul posibil. Generaţie după generaţie, ţăranii din Rudăria au sfredelit stânca dură şi au făcut tunele şi canale în piatră pentru a dirija apa, au construit baraje din trunchiuri de copaci şi au creat mici lacuri de acumulare, iar, în final, au ridicat mori cu ciutură (roată orizontală cu 12 cupe radiale şi ax vertical) pe cele două maluri ale râului.
Aşa au apărut în timp (1874) 51 de mori pe „Valea Miracolelor” din care, astăzi, albia râului mai este presărată cu un şirag de 22 de mori de apă, care se întind până în sat, începând cu Moara de la Tunel şi sfârşind cu Moara din Ţarină.
Ciutura este pusă în mişcare prin căderea liberă a apei. Roata acţionată de forţa apei este inima morii. La început, roţile morilor au fost confecţionate din lemn, iar apoi au fost înlocuite cu cele de metal, pentru a fi mai durabile. Lagărul care susţine roata morii a rămas tot din cremene alb şi este cea mai sigură soluţie, pentru că aici nu pot rezista rulmenţii. Roata morii la rândul ei angrenează un ax, ce transmite mişcarea pietrei de moară de sus. Boabele de grâu sau porumb puse în coş sunt scuturate de „şocot” şi, trecute prin „postăviţă”, ajung în gura pietrei de moară. Grăunţii sunt măcinaţi prin frecarea cele două pietre.
Pentru călătorul de astăzi care cumpără bucata de pâine din supermarket sau de la magazinul din colţul străzii, intrarea într-o moară cu ciutură îi poate crea sentimentul că a ajuns într-o lume a începuturilor, când piatra, lemnul şi cu apa, sub acoperiş de şindrilă, scriau simplu şi curat istoria unei civilizaţii din Banatul Montan, care, iată, mai dăinuie şi astăzi ca un miracol.
Făina produsă aici are un gust unic, pentru că „boabele” sunt zdrobite cu pietre care se rotesc cu o turaţie mică, măcinându-se peste 100 kg de făină pe zi.
De când se ştiu, rudărenii folosesc morile în comun, în „devălmăşie” de 15 – 25 rândaşi, fiecare familie având un rând al său de măcinat care se repetă periodic. Un rând mic înseamnă o zi de măcinat. Un rând mare – o zi şi o noapte. Acest „rând la moară” se putea vinde sau moşteni, şi asta, prin acte scrise cu „ştampă” de la primar sau notar. O dată pe lună este o zi pentru întreţinerea morii. Se „ferecă pietrele”, altfel spus, se cioplesc raze care să scoată prin frecare făina dulce şi îmbietoare după o „reţetă” păstrată din bătrâni. Dacă pietrele sunt bune, şi făina-i bună. Una trebuie să fie dură şi una mai moale, fiindcă „aşa-i rostul”. Iese „făină calitatea întâi” ce nu se compară cu cea din comerţ măcinată la morile moderne care, din cauza vitezei mari, este arsă şi are un gust amărui.
„Cântecul pietrelor de moară, zămislirea însăşi a făinii care se naşte, prefirată de degetele ţăranului, lumina aurie şi rotundă a mămăligii precum roata soarelui,” [Irimia N., 2005] constituie tot atâtea motive de înminunare şi de visare a vizitatorului, precum a făcut-o mereu poetul statornic al Almăjului, Iosif Băcilă:
„Luna trece spre izvoară,
Poate o fi la rând, la moară ?”
În bunul obicei al locului, mersul la moară e ca ieşitul la oraş; e un prilej de întâlnire. Se pune la cale o căsătorie, se mai leagă sau dezleagă vrăji, se fac descântece, se mai dezbate câte o nefăcută a „caprei vecinului”, cum s-ar spune astăzi, un fel de reţea de socializare.
Ele sunt numite şi „morile iubirilor împlinite” deoarece aici, în trecut, era locul de întâlnire între fete şi flăcăi.
Itinerarul propus este doar pentru cele 10 mori aflate în afara satului. Pentru a nu simţi greutatea drumului dus-întors, este de preferat să se ajungă cu maşina la Moara de la Tunel şi de acolo se va merge pe jos la vale, către sat, după traseul:
Moara de la Tunel – Roşoanea – Viloanea – Trăiloanea – Îndărătnica dintre râuri – Băţolea – Îndărătnica de la perete – Păţoanea –Firiz – Prundulea.
Drumul de acces a fost recent asfaltat şi s-au amenajat poteci spre mori.
La Rudăria, ca şi în alte părţi din Banatul Montan (Cornereva, Sicheviţa sau Gârnic), morile au un nume. Ele sunt botezate fie cu numele „fondatorului” (Roşoanea, Trăiloanea, Băţolea), fie cu numele locului (Moara de la Tunel, Îndărătnica dintre râuri, Îndărătnica de la perete).
Din cele 10 mori de apă, la opt dintre ele roata morii se învârteşte în mod tradiţional pe dreapta, adică în sensul acelor ceasornicului şi doar două sunt „îndărătnice” şi se rotesc pe stânga, în sens invers scurgerii timpului. Impresia că ciutura se roteşte în sens „îndărătnic” creează călătorului senzaţia că a pătruns într-un „tunel al timpului” şi … se simte mai tânăr. Priviţi imaginea de la moara Îndărătnica dintre râuri, cu bătrâna îmbrăcată în negru şi nepoată în roşu, şi veţi înţelege că morile „macină un timp fără timp.” [ Irimia N., 2005].
Într-o excursie pe Valea Rudăriei, pe lângă spectacolul fascinant al cascadelor îmbinat cu zgomotul salbei de mori, locurile îi oferă călătorului surprize nebănuite. Întreaga zonă este ruptă parcă din basme. Chiar la ieşirea din sat încep Cheile Rudăriei, care se întind pe o distanţă de 5 km. De-o parte şi de alta se văd păduri cu tufe de liliac sălbatic care, primăvara, când înfloresc, te fac să-ţi pierzi simţul olfactiv:
„Descântată, primăvara, de sfielnica adiere a verdelui crud, înfiripată pe lângă apa Rudăricăi şi, la începutul verii, de mireasma nepământeană a florilor de liliac, apoi, în miez de toamnă, aşezarea respiră vrăjită la neasemuita nuntă a culorilor… Culori regăsite, nu de puţine ori, şi pe albul veşmintelor păstrate în lăzile de zestre ale sufletului.” [Irimia N., 2005]. Cheile sunt dominate de stânci abrupte, două dintre ele având înfăţişare omenească, pe care localnicii le-au numit Adam şi Eva după o legendă a locului. Stâncile Adam şi Eva din Cheile Rudăriei sunt mărturii de piatră ale frumosului etern dat de luminile din Noaptea de Sânziene, când la brâul Evei şi capul lui Adam „joacă flăcări care amintesc de comorile ascunse de daci, strămoşii românilor.” [Irimia N., 2005].
Localnicii spun că, mai sus, în pădure, încă dăinuie un fag secular pe care se mai păstrează inscripţia: „Eftimie Murgu, Nicolae Bălcescu – 1848. Trecători.” Se spune că în acei ani zbuciumaţi, Eftimie Murgu însoţit de Nicolae Bălcescu, au poposit pentru scurt timp acasă, după care şi-au îndreptat paşii spre locuri mai sigure. Tot aici se află cel mai înalt vârf din Munţii Almăjului, Svinicea Mare, de 1224 m.
La morile care macină în ziua de vizită, veţi fi întâmpinaţi de „rândaşi” care, cu simplitatea vorbelor şi „bătătura” mâinilor muncite, vă vor arăta cum se pun boabele în coş, cum se porneşte şi se opreşte roata, pe unde iese făina şi cum se pune ea în sac cu lopăţica, ca să nu „te umpli de făină pe ţoale” (pe haine !).
În plus, legendele şi poveştile morilor sunt la fel de ademenitoare, iar localnicii vorbesc de moara care te face tânăr ori de cea la care trebuie să mergi când te doare capul pentru desfacerea vrăjilor sau pentru descântecul copiilor.
Legenda dăinuirilor
Dacă vei petrece o noapte în moara Îndărătnica dintre râuri cu fiinţa iubită, în timp ce moara se roteşte în gol, dimineaţa te trezeşti întinerit, deoarece piatra morii macină timpul îndărăt.
Sigur, cuvântul „mulinologic” vă poate duce mai degrabă cu gândul Moulin Rouge, însă farmecul celebrului cabaret parizian, prin cuvântul „moulin = moară în limba franceză”, se poate regăsi în învârtita „pe sub mână” a frumoaselor dansatoare din serile de cântec, joc şi port popular almăjan. E nevoie de un singur demers, acela de a reda morilor înfăţişarea de altădată, aşa cum a făcut-o în 2001 Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra” din Sibiu, şi de a le pune în valoare prin evenimente.