MUNTELE MIC

Muntele Semenic şi Muntele Mic sunt atracţiile principale ale turismului montan din Banat.

Muntele Mic, printr-o metaforă, l-am putea numi „copilul Munţilor Ţarcu” având o înălţime maximă de 1806 m. La această înălţime, veţi vedea o planeitate a terenului pe o suprafaţă întinsă, surprinzător de perfectă şi unică în Carpaţii României. Marginile muntelui „se apleacă apoi uşor, aproape imperceptibil la început, dar cu declivităţi tot mai mari şi variabile spre întâlnirea cu liziera pădurii.[Hamat, C., 2004].

Întreaga păşune alpină de 1000 ha se întinde eliptic de la 1806 m la 1600 m.

Cea mai răsărită formă a reliefului platoului de pe Muntele Mic sunt Pietrele Scorilo, spre Poiana Mărului.

Muntele Mic este deschis la vedere din trei părţi: dinspre depresiunea Caransebeşului, din Valea Bistrei şi din Valea Timişului.

Urcaţi pe Muntele Mic şi veţi avea o belvedere cu privelişti încântătoare. Vom reda doar câteva dintre frumuseţile muntelui aşa cum le veţi simţi atunci când vă veţi afla acolo, lângă ele.

Vara, de pe Muntele Mic se văd spre răsărit vârfurile de peste 2000 m ale Munţilor Ţarcu. Ridicând privirea spre Vârful Ţarcu, vei rămâne impresionat de masivitatea versanţilor în nemişcare şi te simţi atât de mic în faţă uriaşului misterios. Dacă vei mări unghiul privirii spre apus şi vei coborî privirea, la picioare vei avea Câmpia Banatului. Acum te simţi tu uriaş, la o diferenţă de aproape 1600 m altitudine. În asfinţit de soare, privind spre Timişoara, vei vedea cum apele Timişului se aprind în câmpie, oferind un spectacol unic de culori pentru cei care preferă liniştea unei meditaţii, trezită treptat de răcoarea tot mai tare a unei seri la munte.

Dacă aruncaţi privirea peste satul Zerveşti, se pot vedea mai la stânga Munţii Banatului, ce nu aparţin Munţilor Carpaţi, dintre care Semenicul ridică capul abia până la 1447 m.

Iarna, Muntele Mic oferă un peisaj mirific, încântător. Privit dinspre vest, de la intrarea în municipiul Caransebeş, peisajul e bicolor, dat de albul strălucitor al zăpezii şi verdele închis al pădurilor de brad. Impresionează, totodată, imensitatea şi forma întinderii calotei şi a pletelor sale de păduri ce cad la vale.

Dacă Muntele Semenic este numit şi turnul de apă al Banatului, datorită faptului că din el izvorăsc Timişul, Nera şi Bârzava, din Muntele Mic nu izvorăşte decât râul Sebeş, care se varsă în Timiş la Caransebeş, iar de pe versantul nordic, râul Scorilo, care se varsă în Bistra Mărului, în staţiunea climaterică Poiana Mărului. Ceea ce-i mai important în Muntele Mic este abundenţa de izvoare existente la cote de peste  1500 m, asigurând cantitatea de apă necesară dezvoltării unei staţiuni  turistice moderne.

Pe Muntele Mic se poate ajunge pe două căi:

  1. Din Caransebeş, pe drumul judeţean DJ 608A se trece prin localităţile Zerveşti, Turnu Ruieni şi Borlova, parcurgându-se o distanţă de 37,5 km, din care 25 km până la staţia de telescaun, şi încă 12,5 km pe un drum nou, asfaltat în anul 2006. Pe timpul iernii accesul este numai până la Staţia telescaunului, după care se urcă pe munte cu telescaunul, pe cel mai lung traseu din România, de 3360 m, şi cu o diferenţă de nivel de 758 m.
  2. Din Poiana Mărului, de la drumul judeţean DJ 683, accesul este posibil numai vara pe un drum forestier de 12 km, apoi încă 4 km pe poteci marcate.

Într-un viitor apropiat se va deschide „Transalpina bănăţeană”, care va lega Muntele Mic cu Poiana Mărului, realizându-se mult doritul inel  de la Caransebeş –Zerveşti – Turnu Ruieni – Borlova – Muntele Mic – Şaua Jigorei – Poiana Mărului –Zăvoi – Oţelu Roşu – Glimboca – Obreja – Iaz – Caransebeş. Nu este departe ziua când se va urca cu telegondola din Poiana Mărului pe Muntele Mic. Cu această perspectivă, vă propunem un nou traseu inedit:

Traseul turistic nr. 6:Drumul Transalpina bănăţeană

1.   Caransebeş –  Staţia Telescaun ( 25 km) – cu maşina

2.   Staţia Telescaun – Muntele Mic ( 3,36 km) – cu telescaunul (vara şi iarna)

                               sau cu maşina (12,5 km) pe  drumul asfaltat (numai vara)

3.   Muntele Mic – Poiana Mărului (16 km) – mers pe jos

4.   Poiana Mărului – Zăvoi (22 km) – cu maşina

5.   Zăvoi – Oţelu Roşu (2 km) – cu maşina

6.    Oţelu Roşu- Caransebeş (18 km) – cu maşina

Drumul în zigzag „Transalpina bănăţeană” este al treilea ca frumuseţe şi spectaculozitate din România, după Transfăgărăşan şi Transalpina.

Plecarea va fi cu maşina din centrul municipiului Caransebeş (215 m altitudine) spre Telescaun, pe Valea Sebeşului. După numai 6 km se ajunge în localitatea Zerveşti – Banat, vestită prin sărbătoarea câmpenească „Ziua narciselor”, din luna mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena (21 mai). Aici există una dintre cele mai frumoase „Rezervaţii naturale de narcise” ce se întinde pe aproape 40 ha.

După 11 km de la Caransebeş se ajunge în localitatea Turnu Ruieni, unde s-a născut unul dintre oamenii care au promovat turismul din zona Muntele Mic – Poiana Mărului, Trandafir Cocârlă. La numai 2 km de sat, pe vârf de deal se poate vedea „Turnul lui Ovidiu”, un turn medieval construit în anul 1467. Pentru a urca la el, se lasă maşina la poalele dealului, lângă un râu, apoi se ia la pas pe o potecă uşor de urcat.

Călătoria continuă încă 15 km de drum până în Borlova (360 m altitudine), localitatea unde ruga gugulanilor ţine trei zile de hramul bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, la 15 august.

După încă 10 km de mers se ajunge la staţia Telescaun, pe Valea Craiului. De aici, pe timp de iarnă, cel mai plăcut şi sigur mod de a urca pe munte este telescaunul. Vara, se poate urca cu maşina pe serpentinele drumului muntelui în lungime de 12,5 km, asfaltat şi inaugurat în toamna anului 2006.  

Staţiunea Muntele Mic, situată la 1545 m altitudine, este un rai al schiorilor, intuit la prima vedere de orice iubitor al sporturilor de iarnă. Ea are trei pârtii de schi, dintre care una cu nocturnă:

 

Pârtie

Caracteristici pârtie

Instalaţie transport

Turn

de zăp.

Nocturnă

Muntele Mic

L

(m)

Aplec

(m)

Asos

(m)

h

 

(m)

p

%

Tip

D

 (m)

Q/p/h

Nordica

(Căldarea)

960

1780

1520

260

29%

Teleschi

monopost

1200

700

NU

DA

Valea

Soarelui

1020

1700

1520

180

16%

Teleschi

bipost

800

500

NU

NU

Sub Telescaun

2200

1260

874

386

31%

Telescaun cu 2 locuri

3360

140

NU

NU

           Obs. Sunt în curs de omologare alte două pârtii pe Muntele Mic.

Muntele Mic a fost şi este şi astăzi „cea mai înaltă şi potrivită staţiune din România pentru practicarea sporturilor de iarnă” . [Hamat, C., 2004].

Iarna, zăpada pe muntele Mic este de un metru şi durează de cele mai multe ori peste 6 luni, din noiembrie până la început de mai.

Vara, de la Muntele Mic se pot face drumeţii spre Căleanu şi Ţarcu (4 ore), spre Cuntu (3 ore) şi spre Poiana Mărului (4 ore). Traseele turistice montane sunt adevărate provocări pentru turistul dornic de aventură  şi de peisaje încântătoare.

Pe lângă altitudine, ceea ce încântă în staţiunea Muntele Mic  este aerul curat, flora şi fauna, izvoarele reci şi priveliştile superbe. Pentru staţiune, lanţul munţilor Retezat, Godeanu, Ţarcu şi Mehedinţi constituie un paravan împotriva climatului siberian, rece; în schimb, staţiunea este deschisă influenţei climei mediteraneene ce pătrunde din sudul Banatului. Acest climat blând, fără excese, oferă atât vara cât şi iarna şederi din cele mai plăcute şi apreciate de tot mai mulţi turişti.

         Prin oferta de cazare, masă şi recreere a hotelurilor Felix şi Muntele Mic, a pensiunilor Nordica, Alpin şi Clara, precum şi a cabanelor montane Cabana  Cerbu şi Cabana Brădişor, se stârneşte „pofta de munte” şi de „aer curat”, aşa cum a fost numai în perioada interbelică.  

         Istoria staţiunii ne dezvăluie momente de referinţă pentru turismul din zonă. Prima construcţie pe Muntele Mic a fost Castelul (Cabana) Vânătorilor de Munte, al Batalionului 11 din Caransebeş, cu 60 de paturi, realizată în anul 1930.

La 29 august 1934, ia fiinţă „Asociaţia Muntelui Mic” a funcţionarilor din municipiul Timişoara, cu denumirea prescurtată de AMIC. După 7 luni, la 8 aprilie 1935, ia fiinţă în Caransebeş „Clubul Turistic Bănăţean”, prescurtat CTB.

Inaugurarea staţiunii a avut loc în 11-12 iulie 1936, cu o prezenţă de peste 1500 de oameni din Bucureşti, Timişoara, Lugoj, Caransebeş şi satele din jurul muntelui.

Anul 1936 este unul de referinţă pentru turismul românesc, fiind anul când a apărut şi a fost promulgată de către regele Carol al II-lea, Legea organizării turismului în România.

În 1972 se începe construirea actualului teleferic de 3 360 m lungime din Valea Craiului, cota staţiei inferioare având 773 m şi cea a staţiei superioare 1531 m. La construirea telefericului s-a folosit elicopterul pentru transportul pilonilor şi materialelor de fundaţii.

În ultimii ani, staţiunea a devenit atractivă pentru practicarea atât a turismului alb prin concursul de schi „Cupa Muntele Mic”, cât şi prin turismului activ şi sportiv pe trasee noi de enduro şi ATV-uri.

Tot pe Muntele Mic se poate vizita Schitul „Sfântul Ilie” şi Crucea Albă de la cota 1670 m, ca Monument al Eroilor Bănăţeni în lupta pentru reîntregirea neamului.

De pe Muntele Mic se va coborî în curând fie cu telegondola, fie pe noul drum „Transalpina bănăţeană”, pe Valea Şucului,  până în staţiunea Poiana Mărului.

Până atunci însă vă propunem să urmaţi cărările montane spre Poiana Mărului. Traseul montan Muntele Mic – Pietrele Scorilo – Poiana Mărului nu este decât o drumeţie plăcută şi sănătoasă şi care nu durează mai mult de 5 ore. Urmând traseul bandă albastră se ajunge pe potecă de pe Muntele Mic la Pietrele Scorilo, după 2 ore.

Vestigiu păstrat de pe vremea dacilor, Pietrele lui Scorilo reprezintă un altar natural sub forma unui perete drept situat la o altitudine de 1617 m. Legenda spune că în peştera din Cleanţul Scorilo, regele dac Scorilo, tatăl lui Decebal, ar fi ascuns o mare comoară. Locul este acolo unde cade prima rază de soare ce vine peste Creasta Scorilo la solstiţiul de vară, în ziua de 21 iunie a fiecărui an. Deşi localizarea peşterii naturale este greu de acceptat într-o stâncă de şisturi cristaline, aceasta ar fi la mijlocul stâncii, la o înălţime de 40 m de bază şi tot la 40 m de vârful stâncii.

Tot în apropierea Pietrelor lui Scorilo, se află un monument antic, unic în România, sub forma unei lespezi din şist pe care sunt trei semisfere de forma unor „Blide” de dimensiuni diferite.

De la Pietrele lui Scorilo la Poiana Mărului, traseul este de o frumuseţe deosebită. Se coboară pe Valea Scorilo, unde susură apa Scorilo.

După aproape 2,5 ore se ajunge în Poiana Boboraţei, o gură de rai inundată de flori multicolore. Căutaţi să inspiraţi parfumul puternic al covorului de flori şi să trăiţi momentul de beatitudine, de relaxare totală, departe de lumea dezlănţuită. Este locul de popas care oferă de la distanţă panorama Ţarcului. Aici este locul de întâlnire a pădurii de fag dinspre Poiana Mărului cu pădurea de brad dinspre Muntele Mic. La înălţimile Poienii Boboraţei, fagul şi bradul se amestecă într-un echilibru misterios şi transmit trecătorilor glasul iubirii de natură şi de semeni.  Reluând drumeţia, se ţine marcajul albastru până la drumul asfaltat de la intrarea în staţiunea Poiana Mărului, unde se ajunge după 5 ore de la plecarea de pe Muntele Mic.

Va fi minunat când, între cele două staţiuni surori, Muntele Mic şi Poiana Mărului, va fi un freamăt permanent de grupuri de turişti în căutarea comorilor, cu două popasuri turistice: Pietrele lui Scorilo şi Poiana Boboraţei.  Numai în tandem Muntele Mic – Poiana Mărului, sub denumirea „Zona turistică Scorilo”, cele două staţiuni climaterice vor fi căutate tot mai mult. Puntea de legătură terestră va fi Transalpina bănăţeană, care porneşte de la Oţelu Roşu (via Zăvoi), va trece prin Poiana Mărului, pe Valea Şucului până la Şaua Jigorei şi de aici pe Muntele Mic, de unde se va coborî prin Borlova, Turnu Ruieni, Zerveşti până la Caransebeş. Puntea de legătură aeriană va fi unică prin panorama priveliştilor pe care le va oferi la urcare din Poiana Mărului pe Valea Scorilo, peste Pietrele lui Scorilo, până pe Muntele Mic.

Staţiunea Poiana Mărului. Odată ajunşi în Poiana Mărului (650 m altitudine), pe jos dinspre Muntele Mic sau cu maşina dinspre Oţelu Roşu, via Zăvoi (22 km), veţi simţi cum întineriţi. Turismul pentru sănătate este aici la el acasă. Tratamentul este în mod natural cu aer unic de munte, calitate dată de patru componente esenţiale: ozon, ioni negativi, puritate şi aerosoli naturali. 

Dacă în toată lumea se folosesc aparate şi tratamente costisitoare pentru obţinerea ozonului, în Poiana Mărului ozonul se găseşte în mod natural. Ozonoterapia este simplă. Inspiraţi câteva zile, o săptămână chiar, oxigenul îmbogăţit din staţiune şi veţi descoperi că aţi făcut primii paşi pentru eliminarea celulitei, reducerea grăsimilor, tratarea eczemelor şi a durerilor articulare. Ozonul din poiană sterilizează cu adevărat aerul.

La Poiana Mărului şi la Băile Herculane este cel mai bun aer din Banatul Montan, cu o ionizare negativă mai mare decât în staţiunea Davos din Elveţia sau în punctul de cădere al apelor Cascadei Niagara. Această afirmaţie este confirmată de inima, plămânii şi creierul fiecărui turist care vine în Banatul Montan. În timpul sejurului la Poiana Mărului veţi simţi cum respiraţi mai uşor, somnul vă este mai odihnitor, buna dispoziţie este aproape, tonusul fizic şi psihic vă este mai ridicat; totul datorită ionilor negativi care uşurează trecerea oxigenului din aer în sânge şi prelungeşte viaţa.

         Natura oferă staţiunii Poiana Mărului cel mai curat aer pe care-l poate respira un turist şi, totodată, aerosoli naturali care ne vindecă de stres şi de stările depresive.

         Aerosolii din pădurile staţiunii sunt formaţi din amestecul din pelicule de apă, particule de polen şi uleiurile volatile emise de brad, pin şi molid.

         Veniţi în Poiana Mărului, la Pensiunea Cara,  în lunile aprilie şi mai pentru o cură cu seva de mesteacăn şi veţi  bea „băutura zeului Zamolxe”, elixirul vieţii, laptele arborelui sau sângele mesteacănului pentru dezintoxicarea organismului, pentru frumuseţe şi o cură de slăbire.  

La început, Poiana Mărului a fost un loc cu o casă de pădurar, mai târziu au apărut alte case, de vânători şi pescari, apoi case de agrement.

         În anul 1894, într-un ghid care apărea la Timişoara, au apărut primele mărturii despre Poiana Mărului ca loc de vacanţă de vară: „Poiana Mărului oferă totul, ceea   ce-şi doresc turiştii: linişte, pace idilică, plimbări confortabile la munte, cazare bună, mâncare bună, aer curat şi un punct de pornire pentru excursii mai lungi sau mai scurte. Păcat că nu are suficient de multe clădiri.[Hamat, C., 2004].

Poiana Mărului, odată cu conectarea la cel mai modern şi rapid mijloc de transport al vremii, calea ferată,  se deschide total iubitorilor de turism. Sunt construite cele două căi ferate: una forestieră, Zăvoi – Poiana Mărului (22 km), în anul 1907, şi una de călători şi marfă ,Caransebeş-Haţeg-Subcetate, inaugurată în anul 1908.

După Marea Unire din 1918 se încheie o perioadă trecută pentru Poiana Mărului şi începe dezvoltarea şi consacrarea turistică a zonei atât prin CTB (Clubul Turistic Bănăţean), cât şi AMIC (Prietenii Muntelui Mic), care au urmărit promovarea activităţii turistice organizate.

În anul 1936, Poiana Mărului şi Muntele Mic au fost declarate „staţiuni turistice climaterice”. Prima casă de odihnă în Poiana Mărului a fost Vila Bistra, construită de Primăria Timişoara, în 1937. Ea avea 100 de locuri pentru copii şi 12 camere pentru adulţi, fiind cea mai importantă construcţie din staţiune, până în anul 1977.

La inaugurare au participat invitaţi din Bucureşti, Timişoara, Lugoj şi peste 1000 de oameni din localităţile Văii Bistrei, transportaţi cu 3 trenuri forestiere de firma Lomaş din Zăvoi.[Hamat, C., 2004].

A urmat perioada de decădere a staţiunii după anul naţionalizării 1948, când Poiana Mărului era cunoscută doar prin Sanatoriul TBC cu 10 vile, de renume în România, însă fără nicio ofertă în plus de cazare în afara locurilor de la sălaşele din apropiere ale ţăranilor gugulani.

O nouă şansă pentru Poiana Mărului se iveşte în anii ’70. În primăvara anului 1971 pe Semenic se organizează o tabără de proiectare şi de amenajări turistice pe baza unui „Studiu de dezvoltare turistică a judeţului Caraş-Severin”. Creaţiile taberei se pot vedea peste tot în Banatul Montan, de la hotelurile din Parcul Vicol, din Băile Herculane, la hotelurile de pe Semenic, Crivaia, Trei Ape, Mărghitaş şi cele  de pe Muntele Mic (hotel Sebeş) şi de la Poiana Mărului (hotel Scorilo), devenite astăzi „umbre” ale unei epoci în care turismul era unul de masă.

După Revoluţia din decembrie 1989, Poiana Mărului a renăscut în jurul Lacului de acumulare „Poiana Mărului” cu o suprafaţă de 273 ha şi un volum de 96 m3, construit între anii   1984-1992. Staţiunea Poiana Mărului este astăzi, una din bijuteriile montane ale Banatului, aşezată într-un amfiteatru natural sub formă de „potcoavă” de un pitoresc aparte şi un mediu natural de vis, fiind numită de localnici, cu un orgoliu nedisimulat, Mica Elveţie !

 Turiştii care aleg Poiana Mărului ca destinaţie de vacanţă au la dispoziţie multiple posibilităţi de petrecere a timpului liber şi agrement. Staţiunea Poiana Mărului oferă vizitatorilor cele mai nebănuite surprize. Munţi înalţi, râuri repezi şi ape limpezi reprezintă doar câteva dintre „ingredientele” pe care le poate „gusta” un turist venit să scape de stresul cotidian, provocat de agitaţia oraşelor.

Poiana Mărului este un „nod”  de trasee turistice. Imensitatea munţilor ce-l înconjoară se îmbină perfect cu râurile repezi şi cu locul aflat la o altitudine de circa 650 m. Amatorii de drumeţii au la dispoziţie mai multe trasee montane ce pornesc din Poiana Mărului.

În amonte, pe Valea Bistrei Mărului, se ajunge la cel mai preferat loc de trecere spre masivul Retezat, prin aşa numita Şaua Iepei (1727 m), dintre vârfurile Bloju (2160 m) şi Baicu (2123 m), spre Lacul de acumulare „Gura Apelor”, ce alimentează salba de 10 hidrocentrale de pe Râul de Mori.

Un al doilea traseu montan este de la Pensiunea Dalwec, pe Valea Şucului, pe drumul forestier care va deveni în curând parte din „Transalpina bănăţeană”, prin Şaua Jigoriei (1205 m) spre Muntele Mic (1806 m).

Cel de-al treilea traseu montan este pe lângă fosta păstrăvărie, pe poteca ce duce la Vârful Nedeia (2150 m). Din vârful Nedeii, poteca coteşte spre nord către Vârful Pietrei (2192 m) şi de aici se poate ajunge la  Sarmizegetusa: „Este traseu care în cea mai mare parte străbate multe păşuni alpine, cu stâne active, din cele mai vechi timpuri. Transhumanţa se desfăşoară în munţi după un calendar statornicit din veac. Ciobanii şi turmele lor urcă după sărbătoarea Sfinţiilor Constantin şi Elena (21 mai), şi rămân acolo, în taina singurătăţilor, până la începerea calendarului bisericesc (1 septembrie).[Terchilă M., 2004].

Pe acest traseu veţi simţi mai pronunţat un fenomen unic în pădurile de la Poiana Mărului: întinerirea  prin aeronizare negativă şi aerosoli naturali.

În mod obişnuit, în munţi, pe măsură ce se urcă, simţim aerul tot mai rarefiat şi respiraţia se accelerează pe măsură ce corpul simte lipsa oxigenului din sânge, iar mersul e tot mai greu. Urcând spre Vârful Nedeii, prin pădurile de molid, ne simţim tot mai bine, iar corpul devine un adevărat rezervor de energie, încât după o diferenţă de peste 1500 m de nivel, în Poiana Nedeii, datorită ionizării  negative, simţim că întinerim. Niciunde în alţi munţi din România nu veţi trăi această senzaţie.

Locurile sunt atât de frumoase, încât veţi găsi energii nebănuite de a ajunge în golul alpin. Vă însoţeşte din loc în loc câte o veveriţă sprinţară, cu o coadă stufoasă şi mai lungă decât trupul, cu spatele ruginiu şi pântecele alb, cu ochi negri, curioşi şi inteligenţi. Căutaţi să  „prindeţi” video jocul vioi al veveriţei, privirea unui cintezoi cu pieptul cărămiziu şi toaca unei ciocănitoare de munte în scoarţa unui copac pentru a găsi insecte, de culoare neagră şi cu o pată roşie ca sângele pe frunte.   

Împrejurimile staţiunii Poiana Mărului sunt des vizitate şi de pescarii şi vânătorii amatori, iar în timpul iernii există şi posibilitatea practicării unor sporturi de sezon pe pârtiile naturale de pe versanţii ce înconjoară staţiunea.

Zona turistică Scorilo nu face notă distinctă de celelalte zone ale Banatului Montan, evidenţiindu-se atât prin frumuseţi, cât şi prin spectaculozitate.

Astăzi, staţiunea climaterică Poiana Mărului este raiul iubitorilor turismului de aventură. De la pensiunea „Lupul Singuratic” s-a născut pasiunea pentru rafting, alpinism sau enduro în Poiana Mărului.

Pe apele repezi de munte poate fi practicat rafting – ul şi canioning – ul, iar lacul Poiana Mărului este locul potrivit pentru plajă, înot şi sporturi acvatice sau plimbări cu barca. De altfel, întreaga zonă a devenit în ultimii ani un punct de atracţie pentru împătimiţii sporturilor cu motor, desfăşurându-se aici inedite întreceri.

Rafting la Poiana Mărului

Apele repezi tind să devină una din principalele atracţii ale zonei, în special pentru iubitorii de sporturi extreme.

Locul de la poalele Vârfului Nedeia, din staţiunea Poiana Mărului, este singurul din zona turistică Scorilo unde se poate practica raftingul, râul Bistra Mărului dovedindu-se  apa ideală pentru acest sport. Restul e adrenalină maximă. Valuri puternice, pietroaie uriaşe sau cascade, sunt câteva dintre obstacolele cărora trebuie să le facă faţă cei care îndrăznesc să se urce în barcă şi să pornească la vale prin apa învolburată, rece ca gheaţa.

Pentru practicarea raftingului la Poiana Mărului, perioadele propice sunt în lunile martie şi aprilie, când zăpezile topite umflă albia şi-i creează râului o agitaţie ieşită din comun. Traseul se întinde pe 4 km şi este presărat cu cascade în trepte şi podeţe pe sub care poţi trece doar făcându-te una cu barca. Pe tot parcursul traseului  apa este extrem de rapidă şi te ia cu totul. Apele învolburate se liniştesc când albia se lărgeşte, acest lucru întâmplându-se în coada lacului de acumulare.

De ştiut:

  1. Primul lucru pe care trebuie să-l cunoască un începător în rafting este echipamentul pe care trebuie să-l aibă la îndemână. În general, apa este rece, iar raftingul nu se poate face în pantaloni de trening şi în tricou. Este nevoie de un costum special de tip scafandru, din neopren, vestă şi cască. Costumul păstrează o temperatură constantă a corpului.
  2. Un alt pericol este pericolul de răsturnare, iar vestele au rolul de a ne ţine la suprafaţă. Casca este necesară pentru protecţia capului.
  3. Barca trebuie să fie „profi”, foarte rezistentă la impact şi să facă faţă stâncilor sau lemnelor de pe apă. Ea este prevăzută cu un orificiu de evacuare a apei şi poate fi închiriată de la pensiunea „Lupul Singuratic” din staţiune, unde se primeşte şi întreg echipamentul adaptat acestui sport.

De la Poiana Mărului se dă anual startul la întrecerea de ciclism montan „Maratonul Ţării Gugulanilor” şi tot aici se poate vizita „Schitul Poiana Mărului”, cu hramul „Înălţarea Domnului”, ce se ţine la 40 de zile de la Învierea Domnului Iisus.

Traseul de 22 km de la Poiana Mărului la Zăvoi este unul plin de pitoresc, pe malul apei, printre grădini şi păduri, într-o adevărată desfătare de privelişti, cu aer curat, cu prune şi mere culese din pomi sau cumpărate de la copiii de la marginea drumului.

La Zăvoi, se poate vizita cea mai recentă descoperire arheologică din România, vestigiile Palatului lui Traian, datând din perioada cuceririi Daciei de către romani. Castrul roman Agmonia este pe vatra localităţii Zăvoi şi, după Tabula Peutingeriană în Itineraria Romană, el s-a situat la jumătatea drumului dintre Tibiscum (Caransebeş) şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei Romane.

Călătoria va continua pe Valea Bistrei până la Caransebeş, pe o distanţă de 20 km. După numai 2 km de la Zăvoi se intră în cartierul Cireşa al oraşului Oţelu Roşu.

La temelia oraşului stau mai multe mărturii din cele mai vechi timpuri:

Denumirea veche a aşezării de astăzi, atestată documentar în secolul al  XIV-lea, a fost Ohaba-Bistra. Începuturile prelucrării fierului pe vatra localităţii este datată din 1796, când pe vatra satului Ohaba-Bistra, la poalele Dealului lui Ferdinand, s-a pus în funcţiune un ciocan de forjă, acţionat hidraulic de apele Bistrei. În imediata apropiere a instalaţiilor metalurgice s-a format „Colonia Veche” – nucleu din care va lua naştere localitatea Ferdinandsberg (Dealul lui Ferdinand). În anul 1848, denumirea localităţii Ferdinandsberg s-a schimbat pentru o perioadă foarte scurtă în Bemhegy (Muntele lui Bem), în onoarea generalului polonez Iosif Bem, cu care a fraternizat o parte a populaţiei bănăţene de pe Valea Bistrei, animată de idealurile revoluţiei. În urma Dualismului Austro-Ungar, autonomia Banatului este desfiinţată şi se introduce, ca limbă oficială, limba maghiară, iar procesul de maghiarizare se extinde şi la denumirea localităţilor. Astfel, Ferdinandsberg devine Nandorhegy. Începând din 9 iunie 1919, se revine la denumirea Ferdinandsberg, iar din anul 1924 la denumirea Ferdinand. Pentru un scurt timp (1943-1945), denumirea localităţii va fi    Ferdinand-Bistra, iar de la 8 iunie 1948, aşezarea a primit numele de astăzi,   Oţelu Roşu, devenit oraş la 27 decembrie 1960. În anul 1994 s-a încercat o revenire la una din vechile denumiri, Ferdinand,  Ferdinand-Bistra sau Bistra, fără un rezultat afirmativ din partea majorităţii  locuitorilor.[Mărgan S., 1996].

Denumirea de Oţelu Roşu este un simbol al legăturii permanente dintre om şi obiectul muncii de la uzină, fierul incandescent, mereu roşu la topire. O emblemă a perioadei de industrializare a României. Ceea ce îi distinge pe locuitorii de pe Valea Bistrei este faptul că, timp de 200 de ani (1796-1996), au lucrat atât în uzină, cât şi-n agricultură, la diferite îndeletniciri cum sunt: pomicultura şi creşterea animalelor.

Nu se poate trece prin Oţelu Roşu fără a vizita Muzeul de geografie literară al oraşului, creat în 1980, unic pentru turismul din România. Muzeul s-a născut din pasiunea de a călători şi dragostea faţă de limba şi literatura română a profesorului Tiberiu Boşcaiu, din Oţelu Roşu. Din „excursiile culturale” organizate de profesor cu generaţii de tineri, s-au imortalizat imagini de o frumuseţe unică, şi care anticipau atunci fotografiile digitale. Parcurgând „cele nouă trepte ale cunoaşterii”  muzeului, turistul se va convinge singur de adevărul că „o imagine ţine locul a 1000 de cuvinte” într-un „ostrov” al frumuseţii culturale a poporului român.

Un popas de neuitat se poate face şi la Biserica ortodoxă română din Cireşa (Ferdinand) – Oţelu Roşu, construită în stil bizantin, unde impresionează pictura „în mişcare” a iconostasului, executată de pictorii de renume: Gheorghe şi Corneliu Baba (tatăl şi fiul). De oriunde veţi privi icoanele, Maria şi Iisus vă vor urmări cu privirea blândă care vă conferă pace şi linişte sufletească, reamintindu-vă de hramul bisericii „Pogorârea Sfântului Duh”. Admirând sculptura de stejar, pirogravat şi patinat în stil bizantin a „Stemei României” de deasupra scaunului episcopal, veţi auzi povestea salvării ei de la distrugere, în anul 1949, de către preotul Ion Racoveanu, care a acoperit-o cu o pânză neagră pentru a nu fi văzută şi înlăturată.

De la Oţelu Roşu, la 5 km de mers, se ajunge în cea mai frumoasă localitate rurală de pe Valea Bistrei, Glimboca, unde se poate opri pentru a vizita Biserica ortodoxă română cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, deosebită prin pictura în mozaic, din exterior, fiind considerată „Voroneţul Banatului”. Dacă sunteţi în trecere prin Glimboca, la 15 august, opriţi la nedeia de Sfânta Mărie Mare, care aici se desfăşoară cu mare fast şi cu o frumoasă paradă a portului popular în culori şi fir.

Călătoria continuă încă 6 km până la Obreja, satul natal al generalului Moise Groza, erou al Războiului pentru Independenţă din 1877, şi a marelui doinitor al Banatului, Achim Nica. Apoi trecând prin Iaz (km 16), se ajunge în Caransebeş (km 20), punctul final al călătoriei.

Lasă un răspuns