LOCURI UNDE SE DĂ MÂNA CU NATURA
Dacă visaţi la privelişti care să vă taie respiraţia, veniţi în Munţii Aninei, pe malul lacurilor Buhui şi Mărghitaş. Aici puteţi să daţi mâna cu natura fie la sfârşitul zilei, după o călătorie pe calea ferată Oraviţa – Anina sau în Ţara Almăjului, fie la sfârşit de săptămână când doriţi să evadaţi din stresul cotidian în mijlocul naturii.
Munţii Aninei se află la vestul Munţilor Semenic, de care sunt despărţiţi prin Valea Bârzavei spre Nord şi de Valea Poneasca spre sud. Ei se mai numesc şi Munţii Caraşului, prin faptul că, din toate râurile mari ale Banatului, Caraşul este singurul care izvorăşte din Munţii Aninei, din zona Cârneala, de la 600 m altitudine.
Munţii Aninei sunt „încă de mult cunoscuţi pentru bogăţiile naturale pe care le cuprind, iar în ultimul timp au început să fie din ce în ce mai căutaţi pentru frumuseţile naturale pe care le dezvăluie la tot pasul.” [Sencu V., 1978].
Munţii Aninei sunt formaţi din calcare tăiate adânc de râurile Caraş, Bârzava, Miniş, Nera, Poneasca şi Buhui şi afluenţii lor, „care au săpat un adevărat labirint de doline (ponoare, în grai popular), chei, peşteri, văi adânci, cleanţuri abrupte, forme de animale fantastice etc., făcând din acest grup muntos unul dintre cele mai pitoreşti din ţară.” [Bizerea M., 1971].
Din lupta dintre ape şi calcar au rezultat Cheile Nerei (22 km), cele mai lungi şi mai spectaculoase chei din România, sălbaticele Chei ale Caraşului (19 km), cu pinteni calcaroşi şi meandre prin care trece râul înspumat, Cheile Minişului (14 km), cu lărgiri şi strâmtori, şi frumoasele Chei ale Gârliştei (9 km) şi ale Buhuiului (8 km).
Din carbonatul de calciu s-a format lumea de vis a peşterilor Comarnic, Popovăţ şi Buhui, străbătute de râuri subterane.
Înălţimea Munţilor Aninei este mică, cu puţine vârfuri peste 1000 m. Cel mai înalt este Vârful Leordişului (1 161 m).
Este nevoie să ajungeţi în oraşul Anina, punctul de plecare pe frumoasele şi spectaculoasele trasee din Munţii Aninei, dintre care vă propunem drumeţiile spre Lacul Buhui, Izbucul Caraşului şi Lacul Mărghitaş.
Lacul Buhui. Este un loc minunat, unde natura s-a întrecut pe sine în frumuseţe: un loc de regăsire şi de meditaţie, o oază de verdeaţă şi linişte. Lacul Buhui este primul lac de acumulare din România construit pe calcare. El a fost amenajat pe cursul râului Buhui pentru alimentarea cu apă a oraşului Anina.
În 1884 a fost amenajat un mic lac subteran prin bararea cursului râului la ieşirea din peştera Buhui. Apoi, între anii 1907-1908, în amonte de lacul subteran s-a construit actualul baraj, lung de 60 m şi lat de 4 m. Lacul Buhui este situat la o altitudine de 640 m şi are o adâncime maximă de 12 m. El se întinde pe o distanţă de 1 km şi are o suprafaţă de aproape 10 ha, adunând apa într-un volum de 500 mii m3.
El merită să fie văzut pentru că este locul unde îţi încarci atât trupul, cât şi sufletul cu energie binefăcătoare şi te întorci oricând cu plăcere.
Traseul de drumeţie este: Anina (gară)–Maial–Lacul Buhui – 6 km, 1,5 ore
Pentru a ajunge la lac, din Anina se porneşte drumeţia spre Bozovici şi în cartierul Sigismund al oraşului, se ia la stânga, pe lângă cimitir, pe strada Buhui. După 3 km de mers pe drum asfaltat din centrul Aninei se ajunge în Poiana Maial, odinioară loc de campare şi petrecere de Ziua Minerului. Distanţa de 1 km de la intersecţia spre Maial se urcă în 15 minute de mers pe jos. De la Maial se desprind mai multe drumuri forestiere. Se alege drumul lateral dreapta spre Lacul Buhui, de aici pietruit, şi se coboară uşor prin pădurea deasă de făgete amestecate pe alocuri cu conifere. După 3 km de mers (45 min) se ajunge la capătul lacului. Mai departe drumul „îngână” malul stâng al lacului până la baraj, unde drumul se bifurcă: ramura din dreapta duce la Cabana silvică Buhui de pe malul lacului, iar ramura din stânga urmăreşte în aval apele râului până la Peştera Buhui.
Trecem barajul şi poposim la Cabana Buhui, unde ne aşezăm pe băncile chioşcului de lemn alb, încadrat armonios peisajului cu apă şi pădure. Apele lacului au străluciri verzui în razele soarelui. Stând pe ponton, încercaţi să desluşiţi misterul frumuseţii lacului – unul dintre cele mai frumoase din Banatul Montan – „care farmecă privirea strecurându-şi crengile printre maluri cu vegetaţie bogată, cu lumină lină, cu poieni şi păduri de fag şi brad.” [Terchilă M., 2009].
Iubitorii de natură se pot caza la cabană, iar prin grija lui Nicu Şuşara, ghidul zonei, sejurul scurt se poate transforma într-o vacanţă de neuitat. Se pot face plimbări „light” în jurul lacului pentru a imortaliza în linişte şi aer curat „frumuseţea lacului în care se oglindeşte vegetaţia de pe malurile primitoare şi pădurea deasă ca peria care-l înconjoară.” [Negrea Ş., Negrea A., 2004].
Nicu vă poartă ziua în drumeţii la Peştera Buhui, la Izbucul Caraşului şi prin locuri în care nu vă gândeaţi că o să ajungeţi vreodată.
Cei mai comozi pot sta tolăniţi la soare pe ponton şi la pescuit cu undiţa. Apele limpezi sunt bogate în peşte şi se poate pescui îndeosebi clean, crap şi mai rar păstrăv indigen.
Când soarele apune şi bezna se lasă pe acest loc, Nicu va pregăti lemnele pentru un foc de tabără în jurul căruia se adună turiştii pentru a depăna amintirile şi aventurile din timpul zilei. Se cântă şi se dansează, acompaniaţi de un vin fiert sau de un ceai fierbinte care să dea un gust unic bunătăţilor preparate la grătar.
Vă mai spunem un mic secret, poate nu vă vine să credeţi, dar este adevărat. Atrasă de mirosul frigăruilor şi de lumina focului de tabără, vine la întâlnirea cu turiştii şi un musafir din pădure cu „blana roşcată”: vulpea. „Devoratoarea de găini”, cum îi spun oamenii din satele bănăţene, vine aproape de foc şi de oameni şi nu este sfioasă de loc. Uneori mănâncă din mâna turistului. Veniţi la Lacul Buhui şi veţi descoperi aceste mici secrete care dau farmec şi culoare zilelor de vacanţă.
La doar 3 km de lacul Buhui se găseşte cea mai lungă peşteră din Banat, Peştera Buhui, un adevărat monument al naturii. Prin ea, râul Buhui are cel mai lung traseu subteran de apă, de 3217 m.
De la Cabana Buhui, se poate continua drumul până la izbucul Caraşului.
Traseul de drumeţie este: Lacul Buhui – Cantonul silvic Cârneală – Izbucul Caraşului – 4,8 km, 1 oră şi 45 min
Pentru a ajunge la unul dintre cele mai splendide izvoare din România, izbucul Caraşului, se porneşte pe drumul forestier care continuă de la Lacul Buhui spre răsărit. După un urcuş cu serpentine prin pădurea de făgete şi brădete, trecând cumpăna apelor, se ajunge după 3,5 km (1 oră şi 15 min de mers pe jos) la cantonul silvic Cârneală, situat în mijlocul codrului semeţ, tăcut şi întunecat. După un mic popas la canton, însoţiţi de cantonier sau un localnic, vom continua drumul încă 1,3 km, până la deschiderea mare a Peşterii Cârneală, aflată la o altitudine de 812 m, cu gheţar pe ea până la începutul verii. Aici, „călăuza” ne va arăta cărarea tăinuită ce coboară brusc prin pădurea deasă, către Izbucul Caraşului.
Izbucul Caraş. Este unic în România prin debitul său. După ce iese cu putere printre stâncile de calcar, apa se scurge cu debit mare peste mulţimea frunzelor căzute din pădurea de fag, frunze care „s-au pietrificat” şi au format succesiv baraje naturale de travertin cu mici bazine prin care râul se scurge ca şi cum ar coborî pe nişte trepte. Cu cât ne apropiem de izvor, vuietul de ape se aude tot mai puternic, iar în curând devine tunător. Lângă izbuc, suntem la 650 m altitudine, pe malul râului Caraş, un râu carstic cu debit mare la izvoare, într-un peisaj sălbatic şi pitoresc în acelaşi timp. Pădurea de fag formează o adevărată alee verde în lungul apei limpede ca lacrima în drumul ei la vale:
„Dând roată izbucului Caraşului, trunchiurile înalte ale fagilor lasă cu greu lumina soarelui să se strecoare şi să ajungă să strălucească pe oglinda de apă a râului tocmai născut.” [Meilă M., 2008].
Este locul unde privirea trecătorului, neputând să alerge liber spre depărtări din cauza copacilor, este atrasă de jocurile pietrei cu apa. Aceste jocuri, de fiecare dată când sunt urmărite, arată altfel. De la izbucul Caraşului se coboară în Poiana Cereşnaia şi de aici, după 1 km, se ajunge pe „Drumul Stegului”, pe terasamentul fostei căi ferate forestiere construită între Anina şi Reşiţa pe o distanţă de 33 km.
Traseul de drumeţie este: Anina (gară)–Lacul Mărghitaş – 6 km, 1,5 ore
Din centrul Aninei, se merge spre Reşiţa, urcând serpentinele către punctul de belvedere al oraşului. De acolo, la indicatorul „Mărghitaş” se va lua la dreapta, mai întâi pe un drum asfaltat, apoi pe un drum pietruit până în Poiana Mărghitaş (4 km), aflată lângă Lacul Mărghitaş. Acest lac de acumulare, atât de romantic şi pitoresc, se deosebeşte de Lacul Buhui atât prin copacii care-l străjuiesc, nu e fag, ci o pădure compactă de corn, cât şi prin forma şi dimensiunile lacului. Lacul Mărghitaş este situat tot pe râul Buhui, la o altitudine de 545 m, şi are forma unui vârf de săgeată ce se întinde pe o lungime de 400 m, cu o suprafaţă de 4 ha şi un volum de apă de 200 mii de m3. El s-a format în spatele barajului de beton, înalt de 7m, lung de 30m şi lat de 1,5m. Vara se pot face plimbări cu barca pe lac, iar iarna se poate patina pe lac. Pensiunea Casa Erika, oferă pe lângă servicii unice de masă şi casă, şi posibilitatea de a călări din primăvară până în toamnă, iar iarna, de a merge cu sania trasă de cai.
Iubitorii de drumeţii şi speologie pot face excursii la peşterile din apropiere.