Un muzeu natural subteran în inima Munţilor Banatului
Pe partea de vest a Munţilor Banatului, între Semenic şi Dunăre, se află cea mai mare şi mai compactă zonă carstică din România.
Aceste calcare ocupă o suprafaţă de 807 km2, din care 600 km2 în Munţii Aninei şi 207 km2 în partea de est a Munţilor Locvei.
Munţii Aninei sunt cunoscuţi de mult timp pentru bogăţia pădurilor care îi acoperă şi pentru zăcămintele de cărbune superior. Aceşti munţi, cu înălţimea maximă de 1160 m în vârful Leordiş, şi-au dobândit pe deplin faima ce o merită şi-n ceea ce priveşte bogăţia şi frumuseţea formelor carstice din peşterile: Buhui, Comarnic, Popovăţ şi Ţolosu.
Peştera Comarnic este situată în inima Munţilor Banatului, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Reşiţa şi Anina, în apropierea confluenţei dintre pârâul Comarnic şi râul Caraş, fiind rezervaţie speologică (din 1947) în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului.
La peşteră se poate ajunge cel mai uşor plecând din Reşiţa pe şoseaua asfaltată Reşiţa-Anina. În drum spre Anina, după un urcuş lung pe podişul Mărculeştilor, la locul numit „Crucea Iabalcei” (km 10), se desprinde drumul spre satul Iabalcea şi de aici, pe drum de ţară, se continuă drumeţia (7 km) până la Cantonul Comarnic.
Peştera are două intrări principale: una în amonte (în direcţia sud-est), la o altitudine de 473 m) pe unde pătrunde şi pârâul Ponicova, şi o a doua, în aval (la nord), situată pe coasta muntelui Naveşu Mic, la altitudinea de 443 m, din imediata apropiere a Cantonului Comarnic (200 m); diferenţa de nivel dintre cele două intrări este de 30 m.
Peştera Comarnic este cea mai frumoasă şi sălbatică peşteră din Banat şi chiar din România. Ea este a doua ca lungime din Banat (6 201 m), fiind întrecută acum ca întindere de Peştera Buhui (6 547 m).
Din cei peste 6 200 m structuraţi pe 3 nivele (fosil, subfosil şi activ), turiştii pot vedea doar nivelul superior, cel „uscat”, pe o lungime de 1750 m. Nivelul inferior este străbătut de cursul subteran al pârâului Ponicova.
La gura peşterii dinspre intrarea Comarnic, se ajunge după ce se urcă cele 100 de trepte amenajate de Asociaţia Speologică „Exploratorii” din Reşiţa, în grija căreia se află peştera.
Ce se poate admira în peşteră ?
La prima vedere, peisajul subteran poate părea ostil şi monoton pentru un turist. De aceea, pentru a înţelege „arhitectura subterană”, în speoturism, este nevoie de iniţiere cu minim de cunoştinţe în speologie, în perceperea imaginilor dintr-o peşteră. [Lascu C., 2008].
În peşteri, natura îşi dă frâu liber imaginaţiei. Picătură cu picătură, pe tavan se formează ornamente de ţurţuri de calcit, denumite stalactite, iar de pe sol se ridică turnuri şi coloane numite stalagmite.
Pe pereţi pot şerpui draperii şi pot fi săpate hieroglife de argilă roşie în stâncă sub formă de piei de leopard sau de zebră, iar la sol pot fi mici lacuri înconjurate de ziduri chinezeşti din piatră. Speoturismul are avantajul că nu depinde prea mult de sezon. Plouă, ninge, e caniculă sau ger, peşterile ne aşteaptă cu aceeaşi temperatură răcoroasă, dar plăcută, în medie de 7-100C.
Deschiderea uşii metalice de la intrarea Comarnic ne oferă imaginea unei intrări în „cavou”, cu o crăpătură de 1 m şi înaltă de 2,5 m. De la intrare, panta coboară brusc 7 m şi, ajuns jos, turistul va fi izbit de un val de aer rece, trădând imensitatea „golului” subteran pe care îl va vizita.
Traseul turistic în Peştera Comarnic este format dintr-o succesiune de galerii şi săli de mari dimensiuni şi foarte bogat concreţionate: Sala mică, Sala Zebrelor, Sala Mare, Sala Haiducilor, Muzeul, Sala de Cristal, Sala Domului şi Sala Virgină.
Ochiul turistului se bucură de splendide împletituri ale naturii şi timpului, natura născocitoare a făcut o adevărată risipă de splendori concreţionare. Prin întâlnirea stalactitelor şi a stalagmitelor se nasc graţioase coloane şi impresionante domuri. Pereţii participă şi ei la spectacolul subpământean, îmbrăcându-se în culori ce trec de la roşu la galben.
Jocul naturii şi răbdarea timpului au sculptat forme şi nuanţe cromatice, care scânteiază feeric pe pereţii, tavanele ori podelele peşterii, încântând privirea şi delectând sufletul vizitatorului cu frumuseţea lor rece, sclipitoare.
La tot pasul se întâlnesc forme stranii de „sculptură” în stâncă.
La începutul traseului, galeria este zgârcită în concreţiuni şi uşor de parcurs. Dar, odată ajunşi în Sala Mică cu Blocuri, apare o îngrămădire uriaşă de bolovani desprinşi de pe tavan şi de pe pereţi ce se apropie de bolta peşterii şi printre care drumul şerpuieşte. Pe tavan se văd primele forme inedite: „Nuca mică” şi „Nuca mare”, de forme aproape sferice, dar de dimensiuni mari.
Se trece „ghemuit” prin galeria şi culoarul piticilor şi, la 200 m de la intrare, ni se dezvăluie „Altarul” şi „Ciorchinele de banane”, aceasta din urmă fiind una din cele mai frumoase formaţiuni ale peşterii.
După încă un urcuş pe bolovani, se coboară în Sala Zebrelor, care impresionează prin intercalaţiile de silex de pe tavan, înnegrite la suprafaţă, care contrastează cu albul curat al pereţilor şi dau un aspect vărgat, asemenea unei piei de zebre. Aceste brâuri negre dau impresia că sunt coastele unui dinozaur din era geologică veche, de aceea se mai numesc şi „Coastele dinozaurului”.
De aici încep cu adevărat frumuseţile renumite ale peşterii. Galeria mare se lărgeşte şi repede se ajunge la Sala Mare cu Blocuri unde, la circa 300 m de intrare, în zilele în care debitul pe galeria activă (nivelul inferior) este destul de mare, se poate auzi vuietul unei cascade – Cascada Ponicova. Mai departe se trece prin Sala de Argilă unde ies în cale grupuri de formaţiuni tot mai frumoase: „Gura de balenă”, „Meduza”, „Claia cu fân”.
Apoi, se ţine calea pe sub „Poarta sărutului” şi în scurt timp se văd „Limba soacrei”, „Fosilele” şi „Orga mică” .
Continuând drumul, se ajunge la Sala Muzeului unde este o adevărată expoziţie de perle carstice: „Gura rechinului”, „Micul castel al gândacilor”, „Sfatul bătrânilor”, „Zâna cea bună”, „Zâna cea rea”, „Bradul”, „Scânteietorul”, „Coloana infinitului” şi mai ales „Fecioara Maria cu pruncul în braţe”.
Formaţiunile concreţionare sunt de o varietate uluitoare, alcătuind un adevărat muzeu natural subteran, în care acestea sunt oferite ochiului cu dărnicie.
După Muzeu, peştera continuă sub forma unei galerii înalte şi, la 200 m de mers, întâlnim pe stânga „Cămila”, iar pe dreapta „Orga mare”, formată din stalactite albe strălucitoare, ca de marmură, care vibrează când treci mâna peste ea.
De fapt, lovind „Orga mică” sau „Orga mare”, locul se transformă în domul unei catedrale.
Trecând de „Orga mare”, pe podeaua galeriei încep să apară „barajele stalagmitice” de travertin cu trasee sinuoase numite „Zidurile chinezeşti”, la început cu mici dimensiuni, apoi din ce în ce mai adânci, uneori pline cu apă.
Dincolo de aceste ziduri, galeria continuă, dar nu întotdeauna şi pentru turişti.
Galeria devine tot mai largă şi înaltă şi, trecând pe lângă „Baldachin” şi „Titanic”, se ajunge în Sala de Cristal, unde stalactite colorate de la galben la roşu atârnă din abundenţă pe tavan. Apoi, se ajunge în Sala Domului, denumită aşa din cauza unui dom imens ce străjuieşte intrarea în sală, fiind cel mai frumos din toată peştera.
Din această sală, se coboară 10 m în galeria din mijloc (subfosile) şi de la „bifurcaţie” se ajunge în Sala Virgină care, prin comorile ei carstice „ascunse” , întrece ca frumuseţe tot ce s-a văzut până acum în toată peştera. De boltă atârnă mii de stalactite diafane, acoperite cu dantele fine de piatră, perdele unduioase cu ciucuri albi lucitori, din vârful cărora picură stropi limpezi de apă, adevărate nestemate mişcătoare, care se preling neîntrerupt pe „covoarele persane” . Dedesubtul lor, se întinde un labirint de coloane, turnuri şi domuri, toate de diferite forme şi dimensiuni, de o culoare roz, în diferite nuanţe, din cauza oxizilor de fier care au intrat în componenţa acestora.
În fundul sălii, contrastând izbitor cu priveliştea de o frumuseţe plină de lumină a „Ugerelor de fecioare” şi a „Cascadei de lapte” , este „Cavoul lui Dracula” sau cum e mai numit în glumă de excursionişti „Anticamera iadului”, constituită din mormane negre de stânci alternând cu argile sângerii, de o frumuseţe stranie, dar apăsătoare.
Revenind la etajul superior, pe galeria principală, cu circa 150 m înainte de ieşire întâlnim apa Ponicovei şi ne dăm seama că drumul urmat prin peşteră este în sens invers cursului pârâului. În cele din urmă se ajunge la ieşirea din peşteră, unde pârâul Ponicova pătrunde în peşteră, iar iarna se formează formaţiuni feerice de gheaţă.
Ieşirea Ponicova este în apropierea drumului forestier Reşiţa – Anina, cunoscut sub numele de „Drumul Stegului”. De aici, pentru turiştii sportivi şi nu numai, se deschide posibilitatea de a face excursii spre Văliug şi Semenic sau pe Cheile Caraşului.
Legendă
Peştera Comarnic a fost „găsită” în 1856, dar nu se ştie cine a descoperit-o. Se ştie însă că, din perioada ultimei glaciaţiuni, în urmă cu 300 000 ani, în peşteră a trăit ursul de peşteră (Ursul spelaeus), din care s-au descoperit fosilele conservate în „Calvarul mic”. Dacă aţi văzut „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului”, căutaţi şi „Masa tăcerii” în Sala haiducilor, unde membrii Asociaţiei Speologice „Exploratorii” din Reşiţa (ASER) obişnuiesc să treacă pragul dintre ani.
Legenda vorbeşte că, pe vremuri, haiducii din partea locului îşi găseau adăpost aici. De fapt, denumirea peşterii vine de la toponimul „comarnic” care înseamnă „umbrar pentru ciobani sau haiduci” (DEX). Aşa cum se întâmplă la români, cineva i-a trădat pe haiduci, iar altcineva a aprins focul în gura peşterii, pentru a-i prinde potera. Cu bogăţiile strânse, haiducii au fugit către celelalte 5 ieşiri secrete din cele 7 câte are cu adevărat peştera. Este o strategie cunoscută pentru haiducii din Banat, aşa cum a fost trupa lui Adam Neamţu. Mai marele haiducilor s-a întors pentru a lua ultimii bănuţi. Dar în grabă şi-a uitat pălăria pe lespedea care a servit haiducilor drept masă de taină şi „poliţă” de uscat caşul. Pălăria de „calcit” poate fi văzută şi acum pe „Masa tăcerii”. Pentru a identifica ieşirile secrete, îi rămâne turistului „povara” de a identifica „Buzduganele haiducilor” şi „Izvorul tinereţii fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, cunoscut şi sub denumirea de „Anticamera raiului”.
Recomandări
- Întâlnirea cu Peştera Comarnic este o experienţă specială, care merită trăită pe măsură. Pentru că amenajările lipsesc, vizita în Peştera Comarnic implică o oarecare doză de risc, însă, în acelaşi timp, se învaţă cum să se redescopere o peşteră: fără trepte de beton, fără stâlpi de metal pentru susţinere în interiorul peşterii, fără lumini colorate, doar cu lampa de carbid şi lanterna … plus un ghid local (Ifca, Jerry sau ceilalţi exploratori bănăţeni). Se pot face fotografii şi se poate întreba orice, pentru că ghidul e „super” şi îţi explică totul în amănunt. Cei 1,75 km pot fi parcurşi fie cu „pasul piticului”, fie cu „pasul uriaşului” în 50 de minute dus şi 25 de minute întors.
- Pentru a evita orice neplăcere, turistul care îşi doreşte să viziteze peştera trebuie să ţină seama de următoarele reguli:
- Nu se intră niciodată singur în peşteră;
- Fiecare persoană din grup trebuie să aibă o sursă de lumină (lanterne, lămpi ş.a);
- Se va purta încălţăminte şi îmbrăcăminte adecvate;
- E bine ca grupul să aibă o hartă a peşterii;
- Fiind o peşteră pe un curs de apă, în parcurgerea galeriilor se vor lua în calcul condiţiile meteo.
3. Totodată, pentru a simţi acea inefabilă comunicare cu pământul, coechipierii din grup trebuie să fie dispuşi să tacă uneori pentru a vă lăsa să auziţi şoaptele pământului, murmurul apei, metronomul picăturilor, fâlfâitul liliecilor sau, pur şi simplu, liniştea deplină.
Din cele 20 de peşteri cunoscute ale Parcului Naţional Semenic – Cheile Caraşului identificate şi explorate de Asociaţia Speologică „Exploratorii” din Reşiţa, iubitorilor de speoturism le propunem să viziteze încă 4 peşteri care nu sunt departe de Peştera Comarnic [Lascu C., 2008], [Negrea Ş., 2004]:
- Peştera Popovăţ – unică prin splendorile din Sala Finală, una din cele mai împodobite săli ale lumii subterane din România;
- Peştera Ţolosu – spectaculoasă prin marmitele de la intrare, lacurile de sifonare în care apa circulă de jos în sus şi prin Baldachinul de un alb strălucitor, lat de 6 m şi înalt de 3 m;
- Peştera Liliecilor – interesantă prin numărul mare de lilieci din ea;
- Avenul din Poiana Gropii – cea mai adâncă peşteră verticală din Banat (236 m).
Vizitarea peşterilor din Banatul Montan este o experienţă de neuitat, într-o lume total diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. Pe lângă peisajul proaspăt şi nealterat, sunt spectaculoase şi inedite descoperirile de „comori ascunse” privind civilizaţia europeană. Aşa este şi cazul Peşterii cu Oase, aflată nu departe de Peştera Comarnic, unde s-au descoperit osemintele celui mai vechi om modern-fosil care a trăit în Europa. Este vorba de craniul lui „Vasile” şi mandibula lui „Ion”, despre care antropologii americani au certificat că datează de acum 40 000 de ani.