CEA MAI ADÂNCĂ MINĂ DIN ROMÂNIA (1874)
Interesant
Turnul maşinii de extracţie de la Puţul I (întâi), o mărturie a existenţei mineritului în Anina timp de 214 ani. Va deveni parte a minei-muzeu.
La Vila Puţului I (întâi), turiştii dornici să vadă cum era într-o mină de cărbune, vor trăi senzaţia: să cobori în adâncuri cu colivia şi, echipat în haina de miner, să te plimbi cu lampa de miner pe un „orizont” până la abataj.
Parcul tematic nr. 2. REDESCOPERIREA OMULUI:
Puţul I (întâi) al minei de cărbuni din Anina
O LUME FĂRĂ CER CARE … ÎŞI CAUTĂ „NOROC BUN”
Se spune că o viaţă de om nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă. Un joc de cuvinte din care numai călătorul care poposeşte la Anina poate înţelege mai mult. Aici, în sânul Munţilor Aninei, natura a ascuns „piatra neagră” – huila, cărbunele de cea mai bună calitate, şi l-a lăsat pe om să trudească din greu pentru a o scoate la suprafaţă. Pentru asta însă, periodic, şi-a cerut tributul şi a luat tot atâtea vieţi câţi metri de adâncime erau săpaţi. Mina de cărbuni din Anina era cea mai adâncă mină din Europa de sud-est cu cei 1240 m adâncime şi până la închidere, la 14 ianuarie 2006, au fost peste 1200 de morţi în urma accidentelor de mină.
Până în 2006, mina era sufletul localităţii Anina. Totul se învârtea în jurul ei, iar oamenii, deşi munceau greu, erau mulţumiţi că au asigurată o bucată de pâine pentru ei şi familiile lor. Acum, când totul e în nemişcare, încercăm să redescoperim „o lume fără cer” [ Birou V., 1982] care îşi caută „NOROC BUN” în …turismul industrial şi turismul montan.
Ne putem pune imaginaţia la lucru şi, pe locul unde astăzi este Casa de extracţie de la Puţul I, după „ecologizarea” zonei, în clădirea cu arhitectură industrială va fi o mină-muzeu integrată în „agrementul” Aurorei Banatului prin care să se atragă turişti din ţară şi străinătate, dornici să vadă cum arăta o mină de cărbune, cum se cobora în adâncuri cu colivia, cum este să fii echipat în haine de miner şi care este senzaţia când te plimbi pe „orizont” cu lampa de mină sau cu vagonetul de scoatere a minereului.
Până atunci, vom încerca să vă spunem povestea prin imagini şi cuvinte de la faţa locului şi pentru a redescoperi „cum a fost odată …”
Odată ajunşi la Anina, fie cu maşina de la Reşiţa la Anina pe drumul naţional DN 58 (36 km), fie cu trenul, pe cea veche şi mai frumoasă cale ferată de munte din România, Oraviţa – Anina (33,4 km), o luaţi la pas pe lângă calea ferată până când silueta Turnului de extracţie al Puţului I (întâi) – pe care o vedeţi din depărtare – este în întreaga mărime în faţa dvs.
În Vila Puţului poate fi sala de primire a turiştilor unde, în mod real, se vor îmbrăca hainele de şut, se vor primi lămpile de mină şi apoi vor fi dirijaţi spre punctul de plecare către „centrul pământului”, dar numai la o zecime din adâncimea până la un „orizont”. Acolo, turiştii vor călători cu „smart – vagonetul-ul” 3D în trecut …
Era în anul 1773 când, în pădurile cvsivirgine ale Munţilor Aninei, rar călcate de către almăjeni sau de craşoveni, au fost aduse cele 34 de familii de lemnari şi cărbunari ca să producă pentru uzinele reşiţene cărbunele de lemn. Majoritatea coloniştilor proveneau din Stiria, astăzi land al Austriei, sub numele oficial Steiermark, de unde şi denumirea de Steierdorf, adică satul stirienilor sau al „steier-ilor”.
Viaţa micii comunităţi a decurs lin, coloniştii lucrau la pădure şi, în timpul liber, mai tăiau câte un fag ca să-şi mărească ograda.
Totul s-a schimbat în anul 1790 când unul dintre lemnari, Mathias Hammer, descoperă în Valea Porcarului, în apropierea Ogaşului lui Andrei (azi, Sigismundul), „o piatră neagră, lucitoare, pe care o duce la Direcţia Montanistică Minieră din Oraviţa şi pentru care primeşte 50 florini.” [Mosoroceanu C-L., 2012].
Vestea produce „mare vâlvă” şi se duce rapid dinspre Banatul Montan spre Viena. Cărbunele de Anina – Steierdorf este studiat şi „piatra neagră” s-a dovedit a fi o huilă cocsificabilă de cea mai bună calitate din Europa. De atunci, în zonă au venit valuri-valuri de colonişti din Slovacia (germani şi slovaci), din regiunea Spiess / Zips, din Boemia (pemii germani) şi din alte părţi ale Austriei. În anul 1792 începe mineritul în Anina, care a cunoscut măriri şi decăderi până în 1990, când a fost începutul sfârşitului. După 214 ani de minerit, activitatea a încetat în 30 decembrie 2006, odată cu ultima cursă făcută de maşina de extracţie
Site-ul industrial Puţul I (întâi) din Anina are propria lui istorie, cu momente de referinţă pentru mineritul din Banatul Montan:
| 1874 | La 24 martie, începe săparea Puţului I (întâi) cu extracţie pe verticală, la o adâncimea de 570 m, către limita nordică a zăcământului de cărbune din Anina. În cursul existenţei lui a avut mai multe denumiri: Hungaria, Ferdinand, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Principal. |
| 1875 | Se aduce a doua maşină de extracţie, o locomobilă fabricată la Reşiţa, cu o putere de 380 CP, după ce în octombrie 1874 s-a montat prima maşină de extracţie la puţul „Hungaria” (Puţul I). |
| 1876 | În septembrie, este montată moleta turnului de extracţie. |
| 1877 | Se înlocuiesc lămpile de mină cu flacără deschisă cu lămpile cu benzină. |
| 1911 | Se montează maşinia de extracţie cu aburi, construită în 1909 de către firma Lang din Budapesta, care va fi dată în folosinţă în 1912. |
| 1915 | Ca urmare a începerii Primului Război Mondial, se depozitează dinamita în subteran la nivelul orizontului III al puţului, într-o staţie de pompe. |
| 1920 | La 7 iunie, se produce cea mai mare catastrofă minieră din România, cu 217 de morţi,din cauza exploziei depozitului din subteran iniţiat în 1915. |
| 1926 | Regele Ferdinand şi a regina Maria vizitează Anina, eveniment în urma căruia puţul I (întâi) primeşte denumirea de „Ferdinand”. |
| 1928 | Se schimbă lămpile de siguranţă cu benzină cu lămpile electrice cu acumulatori şi fascicol dirijat. |
| 1938 | Principele Mihai vizitează Anina. |
| 1940 | Se deschide orizontul VI. |
| 1948 | Puţul I este numit „Gheorghe Gheorghiu–Dej” şi se deschide orizontul VII. |
| 1952 | Anina dobândeşte statut de oraş. |
| 1954 | Începe reparaţia capitală a puţului prin lucrări de zidărie care au durat 3 ani. |
| 1965 | Se constituie Întreprinderea Minieră Anina, iar puţul I se va numi „Principal”. |
| 1984 | Este anul când în zona Crivina se pune în funcţiune termocentrala pe şisturi bituminoase – eşecul epocii de aur – care va fi oprită după numai patru ani. |
| 1985 | După adâncirea puţului la orizontul VIII, se trece de la maşina de extracţie cu abur (74 ani de funcţionare !) la maşina de extracţie acţionată electric. Schimbarea a venit şi în urma ruperii cablului de extracţie, în anul 1984, ca urmare a manevrării greşite a coliviilor. |
| 1990 | Activitatea minieră de extragere a huilei intră în tranziţie şi recesiune. |
| 2006 | Se închide Puţul I (întâi) al minei de cărbuni din Anina, în urma accidentului din 14 ianuarie, când au murit 7 mineri şi alţi 5 au fost răniţi. La 14 martie, ies ultimii 64 de vagoneţi cu huilă, iar de Sf.Nicolae (6 decembrie) a ieşit ultimul om care a atins orizontul VIII (- 900 m). La 30 decembrie 2006, s-a încheiat activitatea la Puţul I (întâi). |
Puţul I (întâi) era de extracţie pe verticală a cărbunelui. Prin el se cobora cu colivia până la galerie, aşa cum minunat povesteşte Virgil Birou: „Ne îmbrăcarăm în haine de şut. În curte inginerul se opri la un geam, ne scoase lămpile de miner şi pornirăm spre puţ. O gaură neagră de 4 x 4 metri, înconjurată cu grilaj. Deasupra ei construcţia complicată a turnului metalic. Două cabluri fâşâiau coborând din vârful turnului. Unul ridică în sus colivia cu vagonetele pline, celălalt coboară pe cele goale. Cablurile încetiniră goana şi când fundul coliviei ajunse la nivelul solului, totul se opri. Un dispozitiv mecanic împinse vagonetele cu cărbune pe şine, de unde plecară spre separaţie. Maşina de extracţie era construită pentru o adâncime de o mie de metri. Dar noi mergem la 820 metri. De acolo se scotea acum cărbunele. Intrarăm în colivie. Mai pe urmă a intrat inginerul, trase grilajul şi un clopot bătu de 4 ori. E semnal pentru maşinist ca să nu lase colivia cu viteză mai mare de 12 metri pe secundă. Asta-i viteza cu care coboară oamenii. O smucitură şi ne cufundarăm în întuneric. Pe rând, întâi genunchii, apoi mijlocul şi în fine umerii. Colivia are un dispozitiv de siguranţă, care o prinde de şinele conducătoare la caz că se rupe cablul. În timp ce coboram o lumină sură scoase la vedere pereţii puţului pe care erau fixate o mulţime de lucruri, tuburi de apă, conducte de aer, cabluri capsulate în ţevi de plumb, semnalizatoare şi scări din fundul pământului până sus la suprafaţă. În lumina mare a staţiei de încărcare colivia se opri. Siluete negre deschiseră grilajul puţului şi uşa coliviei. Se aud cuvintele de salut ale minerilor: Noroc bun !, Noroc să dea D-zeu. Buimăcit puţin, am păşit în galerie. Siguranţa pasului pe teren solid, în loc de fundul pendular al coliviei, mă ameţi de tot. A trecut un timp până m-am recules.” [Birou V., 1982].
Este descrierea potrivită pe care o poate face un ghid pentru turişti care vor coborî în mica mină model cu o colivie recondiţionată. La mai puţin de 10 m adâncime se va deschide o galerie cu abataj şi suitoare. Totul va avea aspectul unei galerii de mină adevărată, cu ventilatoare de aeraj, mini-instalaţii de evacuare a apei realizate în cascadă pe principiul tradiţional al „prăjinii grele” şi una sau două colivii cu sticleţi sau canari pentru controlul gazelor din mină, îndeosebi a metanului. Turiştii vor face o scurtă plimbare cu un vagonet de transport cu cărbuni şi vor experimenta încărcarea minereului cu trocul sau hontul de la front la rostogol, apoi la vagonet şi, în final, la colivie. Tot ei vor vedea magia „omului focului” sau se vor „înnegri cu cărbune” căţărându-se pe suitoare.
Cu faţa negrită de cărbune din care doar ochii licăresc, turiştii se vor aşeza pe o grămadă de cărbuni alături de trei mineri goi până la brâu, vor mânca „slănină cu ceapă şi mălai” şi vor bea dintr-un „cârşeag cu apă”, negrit şi el de cărbune, la lumina slabă a „opaiţelor de mină”. În jurul lor un ciocan pneumatic, un ic, un baros, un grizometru, o roabă, un troc, un hont. Şi povestea poate continua…
La fiecare 100 m adâncime ai Puţului I (întâi) se ramificau galeriile orizontale. Acestea se numeau „orizonturi”. Orizontul V era la 500 m adâncime. Orizontul VIII era la peste 800 m adâncime.
Arma minerului era lampa. Ea-l ducea pe cărările sale, ea-i arata dacă este grisou în mină. Fără ea n-ar mai fi putut ajunge la liman, dacă s-ar fi rătăcit. Lampa de mină lumina calea minerului pe galerie, pe scări în suitoare şi apoi în abataj. În frontul de lucru, un miner ridica ciocanul pneumatic şi-l înfigea cu toată greutatea corpului în peretele de cărbune. Unul spărgea bulgării mari de minereu cu barosul. Altul umplea roaba cu cărbune şi o ducea pe calea de scânduri de la abataj până la rostogol, unde cărbunele se răsturna în vagonetul ce aştepta jos, sub gura rostogolului, lângă suitoare. De aici, vagonetul se ducea în galeria principală, unde se forma trenul şi de unde locomotiva cu aer comprimat le ducea la staţia de încărcare a puţului. În colivie se introduceau câte patru vagonete şi se ridicau la suprafaţă.
„Pentru transportul subteran a minereului de la front la rostogol sau vagonet se folosea la început trocul şi mai târziu hontul. Trocul era din nuiele, apoi din lemn şi, în cele din urmă, din tablă. Hontul era un mic vagonet cu basculare manuală folosit până în zilele noastre. Căile de rulare a vagonetelor s-au modernizat de la şinele de lemn, la cele din fier, iar locomotivele cu aer comprimat s-au înlocuit treptat cu cele pe benzină, apoi cu locomotivele electrice cu acumulatori şi, în cele din urmă, cu locomotivele de mină Diesel antigrizutoase. [Mosoroceanu C-L., 2012].
Prin puţ intra aer proaspăt în toată mina. La început, când minele nu erau adânci şi atât de ramificate, aerajul se asigura pe cale naturală, prin crearea unei depresiuni atmosferice rezultate din diferenţa de nivel dintre două guri de mină. Apoi s-a folosit aerajul artificial prin instalaţii de ventilare şi tuburi de aeraj.
În mină se aduna mereu apă de la izvoarele subterane. Pentru evacuarea ei, „prima instalaţie de pompare a apelor din mină a fost cea care funcţiona pe principiul prăjinii grele, cu pompe dispuse în trepte.” [Mosoroceanu C-L., 2012].
La intrarea în mină, „Minerii au purtat mereu cămaşa morţii” – cunoscutul proverb al minerilor de origine germană din Anina – Steierdorf. Erau două mari pericole care-i pândeau la tot pasul: presiunea pământului şi gazele de mină.
„Când se deschide o galerie nouă în roca virgină, apa şi aerul înfoaie roca, iar presiunea enormă – 800 de metri de munte deasupra – o împinge în galerie ca pe mămăligă. (…) presiunea produce surprize neplăcute şi astupă galeria şi închide oamenii sub pământ.” [Birou V., 1982].
„În minele de cărbune, este nevoie să se menţină în subteran o atmosferă cât mai apropiată de cea a aerului de la suprafaţă, printr-un control al gazelor toxice şi explozive. De-a lungul celor peste două secole de minerit, pentru controlul metanului, degajat din straturile de cărbune care era toxic şi forma grizoul detonant, cea mai periculoasă metodă a fost cea practicată de „omul focului”. El intra în mină cu o torţă aprinsă înaintea începerii schimbului protejat doar de haine şi de un capişon de piele sau pâslă. Metanul fără miros şi gust, fiind mai uşor ca aerul se ridica pe tavanul galeriilor. În timp ce el se târa pe jos, flacăra albăstruie ardea deasupra lui până se consuma tot metanul. Pentru siguranţă, mult timp, minerii din Steierdorf-Anina intrau în mină cu un canar sau sticlete. În frontul de lucru, colivia se fixa cât mai aproape de tavan şi când păsările dădeau semne de asfixiere, minerii părăseau repede locul de muncă. Sensibilitatea acestor păsări a salvat viaţa multor mineri. Nu era casă în care să nu fie o colivie cu aceste păsări, iar secretul prinderii lor era bine păzit; cu clei natural ce se îndepărta apoi de pe picioruşe cu apă călduţă.” [Mosoroceanu C., 2012].
După aventura prin mina-muzeu, turiştii vor ieşi la lumina zilei şi, la întoarcere, vor fi primiţi în sala de expoziţie de Fanfara minieră, înfiinţată în 1865, în uniformele de paradă ale minerilor, cu 29 de nasturi. Lângă steagul breslei vor putea citi cele două Rugăciuni unice ale minerilor anineni, pe care „generaţii de mineri din Steierdorf-Anina, indiferent de religie, le spuneau în faţa icoanei „Sf. Barbara (Varvara)” de fiecare dată înainte de a intra în mină.” [ Mosoroceanu C-L., 2012]. Vor putea vedea imagini şi fotografii din istoria minei de cărbuni de la Anina.
După atâta efort vor poposi la mesele restaurantului din turnul Puţului I (întâi) şi, la plecare, vor putea cumpăra suveniruri. De la Puţul I (întâi), turiştii se vor îndrepta spre viitoarea zonă de agrement care le va aminti tuturor că, aici, încă din anul 1893, exista o staţiune turistică cu numele de Sommerfrische sau Aurora Banatului.