Adânc cum n-a mai fost şi lat cum nu s-a văzut niciodată, fluviul Dunărea ascunde în străfundul apei taine de mult uitate. Cândva spaima navigatorilor, sălbaticul fluviu de odinioară alunecă astăzi liniştit printre stâncile Carpaţilor ca un „şarpe de aur”.
În încleştarea dintre apă şi piatră, pentru a deschide „porţile de fier” ale stâncilor din Munţii Locvei şi Munţii Almăjului, Dunărea este „simplă, măreaţă, voinică. Ea nu se luptă cu mânie, ci cu graţie, în mii de forme şi culori”, aşa cum scrie savantul român G. Vâlsan. [Meilă M., 2012].
Tot atât de simplă şi măreaţă se ridică, din mijlocul apei, Stânca Babacaia, în dreptul localităţii Coronini, marcând intrarea propriu-zisă în Clisura Dunării.
Acest maiestuos şi solitar „pinten de calcar” e unicul martor al stâncilor ce, în trecutul nu prea îndepărtat, ieşeau ameninţător din adâncuri, imprimând apei o viteză ameţitoare, iar pătrunderea navelor în „cazanele” cu vârtejuri clocotitoare, ce se iveau de la Coronini-Alibeg la Ogradena-Orşova, era o adevărată aventură. Mulţi navigatori au plătit cu viaţa curajul de a se aventura în defileul sălbatic al Dunării. De multe ori, pe unele porţiuni, mai ales la Cazanele Dunării, ambarcaţiunea era trasă la mal, iar călătorii treceau pe drum până la depăşirea locului periculos. Navigatorii care intrau pentru prima dată în Clisură erau „botezaţi” (udaţi cu apă) pentru a fi feriţi de capcanele Dunării. „Cascade spumegânde, vârtejuri ameţitoare, stânci ascuţite ce spintecă fundul bărcilor, bancuri ascunse sub valuri, toate au făcut mii de victime. Căderea bruscă izbea de stâncă toate vasele ce veneau de sus.” [Birou V., 1982].
Dreaptă ca o statuie, Stânca Babacaia, al cărei nume în limba turcă înseamnă „stânca tatălui”, mai aminteşte turiştilor că timp de cinci secole în sudul Dunării a stăpânit semiluna. De ea se legau cu lanţuri-barieră cele două cetăţi, Sfântul Ladislau – pe malul românesc şi cetatea Golubać – pe malul sârbesc, pentru ca niciun vas intrat pe defileu să nu scape nevămuit.
Astăzi, Stânca Babacaia este un „simbol” pentru turismul din Clisura Dunării nu numai prin „degetul uriaşului” din calcar cretacic ce se ridică la 7 metri deasupra apei, ci şi prin legendele şi povestirile care s-au ţesut legate de ea şi de cele două cetăţi medievale.
Una din povestiri este legată numele locului. Un voievod sârb, pedepsindu-şi nevasta necredincioasă, pe nume Golubana, a legat-o de stâncă, zicându-i „babo kaji se”, adică „nevastă căieşte-te”, de unde şi denumirea „Babacaia”.
O altă povestire este legată de vânturile care suflă la stânca Babacaia mai tare decât oriunde în Clisură. Este povestea unui cneaz valah care, la bătrâneţe şi-a legat nevasta de stâncă pentru că nu-l mai asculta. Sfârşindu-şi zilele în chinuri şi plânsete, femeia l-a rugat pe Dumnezeu să o ia la ceruri şi să sufle mai tare vântul pentru a le aminti oamenilor de nedreptatea săvârşită. Bătrâna s-a înecat, iar cneazul a regretat amarnic, exclamând: „Babă ca aia, n-o să mai am”, iar locul a fost botezat „Babacaia”. De atunci, Coşava se „tânguie” şi şuieră mai tare în dreptul stâncii, punând în pericol vasele aflate pe apă la intrarea în defileu.
Nimeni nu ştie de când este stânca acolo, doar legenda legată de cele două cetăţi şi stânca Babacaia a răzbit până acum.
Legenda stâncii Babacaia
Pe vremea când cetatea Golubać era stăpânită de turci, iar cetatea Sf. Ladislau de către creştini, un tânăr şi chipeş creştin, comandant al cetăţii de la Coronini, s-a îndrăgostit de o frumoasă cadână sârboaică a paşei de la Golubać. Anunţat de aceasta că paşa a plecat la vânătoare, tânărul valah a trecut Dunărea şi a răpit-o pe frumoasa cadână. Întorşi cu bine la cetatea Cula de la Coronini, tânărul comandant a încins o petrecere la care au luat parte şi ostaşii din cetate. Dar în zori, când toţi erau obosiţi şi toropiţi de somn, paşa cu ai săi oameni năvălesc pe neaşteptate în cetatea rămasă fără pază şi îi ucid pe toţi soldaţii, iar necredincioasa cadână şi tânărul comandant sunt legaţi în lanţuri de stânca Babacai, în mijlocul apelor Dunării, şi lăsaţi să moară de foame şi de sete. Îndurându-se de chinul lor, Allah i-a prefăcut în stane de piatră. Cea mai mare este comandantul creştin, iar cea mai mică e frumoasa sârboaică pe care tânărul creştin o strânge la pieptul său.”
De aceea, când bate cu putere vântul Coşava, se aude ca un vaiet plânsul frumoasei fete fără noroc la braţul chipeşului băiat neprevăzător.
Istoria cetăţii Sfântul Ladislau de la Coronini este strâns legată de cea a Cetăţii Golubać de pe malul sârbesc. În secolul al XV-lea, voievodul sârb Ştefan Lazarevici a convenit cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, prin acordul din anul 1403, ca Durand Brancovici să fie drept succesor al său, ungurii urmând să primească în schimb Belgradul, Macva şi cetatea Golubać.
După moartea voievodului sârb, în anul 1427, Belgradul şi Macva au fost date regelui ungar Sigismund, însă nu şi cetatea Golubać. Contrar înţelegerii, ea a fost vândută turcilor, cu complicitatea lui Eremia, comandantul fortificaţiei, pe 12000 de galbeni. Atunci, regele ungar şi-a pus în gând să cucerească cetatea cu puterea armelor. El a tocmit arhitecţi lombarzi care, până în primăvara anului 1428, au reconstruit cetatea Sfântul Ladislau din vârful dealului Cula, pe care a dotat-o cu tunuri. Tot în acest an 1428, regele Sigismund a trecut Dunărea cu 25 000 de ostaşi şi timp de o lună cetatea Golubać a fost înconjurată de oastea creştină. Însă, în acel moment critic vine în ajutor sultanul Murad cu armata sa şi turcii îi bat pe creştini. Regele Sigismund este nevoit să încheie pace cu condiţia ca cetatea să rămână pe mâna turcilor, iar el cu oastea creştină să treacă înapoi Dunărea în pace. Turcii nu au respectat înţelegerea şi s-au năpustit asupra creştinilor, omorând mulţi ostaşi. Însuşi în regele ungar a fost foarte aproape să se înece în Dunăre, fiind scăpat şi urcat în luntrea sa de către Cecilia Roygonyi, soţia contelui Ştefan Roygonyi, comandantul Timişoarei. După această luptă, turcii au refăcut cetatea, dovadă e scrisul în limba turcă rămas pe cetate pentru posteritate şi de aici necontenit au atacat Clisura.
Astăzi, cetatea Golubać, în cea mai mare parte restaurată, este una dintre atracţiile turistice ale Clisurii pe malul sârbesc. Văzută de pe malul românesc, cetatea încântă privirea turiştilor prin profilul dantelat ce se înalţă zvelt pe stânca de calcar. Cu turnurile sale crenelate şi zidurile groase de piatră şi ţiglă arsă, cetatea Golubać păstrează trăsăturile romantice ale unui castel din poveşti. Privind-o din depărtare, cetatea medievală, construită pe locul castrului roman Vicus Cupae, dă impresia că îşi are rădăcinile în apele Dunării. Cele 8 turnuri (cule) crestate se întrec în frumuseţe şi măreţie cu stânca de calcar, iar zidurile care le leagă fac un tot unitar, astfel încât cetatea putea fi apărată din toate părţile. Turnul cel mai de sus se numeşte „Şeşir Cula”, care în limba sârbă înseamnă „Pălăria cetăţii”. Cel mai mic turn este în apă şi se distinge prin forma ortogonală şi ferestrele ca nişte „ochiuri” de observare a intrării în Clisura Dunării. Aici era o baie turcească numită „Aman” şi o geamie, adică biserică.
Din evul mediu şi până în prezent, acest monument arhitectonic de forma unui „porumbel” a fost succesiv în stăpânirea ungurilor, turcilor, habsburgilor şi a sârbilor.
Şoseaua actuală din Serbia trece pe sub arcadele zidite ale cetăţii ca printr-un mic tunel şi leagă cetatea de localitatea cu acelaşi nume Golubać.
Legenda numelui cetăţii spune că în Cula cea de sus a cetăţii a fost închisă Elena cea frumoasă, regina Bizanţului, unde ea a crescut porumbeii dragi, bucurându-se de gingăşia şi frumuseţea lor. Aşa a fost dat numele cetăţii: Cetatea Golubać (Cetatea porumbeilor).
Din cetatea Sfântul Ladislau de la Coronini, ridicată de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în anul 1428, acum se vede doar o parte din „Culă”. Pe acelaşi loc a fost o cetate dacică preluată apoi de romani după cucerirea Daciei. Peste secole, în locul numit de localnici „Cula”, s-a construit cetatea medievală ale cărei ruine se mai văd şi astăzi şi unde se va reconstitui în curând un turn de belvedere.
Legenda cetăţii Golubać
În timpurile când s-a construit cetatea, trăia singur voievodul sârb Miroslav, conducându-şi supuşii cu înţelepciune şi bunătate. Retras în încăperile din turnurile cetăţii, voievodul privea noaptea bolta cerească studiind stelele. Într-o bună zi a sosit în cetate o trupă de cântăreţi şi dansatori ambulanţi printre care strălucea ca un diamant Golubana, o frumuseţe de fată născută pe însoritele coaste dalmaţiene. Voievodul îndrăgostit a luat-o de nevastă, bucurându-se amândoi de tihnă şi fericire. Însă bucuria lor nu a durat mult. Mosca, sora geamănă a Golubanei, pizmaşă şi duşmănoasă, a hotărât să o piardă pe aceasta, pentru a-i lua locul de domniţă. Deghizată într-o bătrână vrăjitoare care îi dă leacul pentru a face copii frumoşi, a ucis-o pe tânăra domniţă, punându-i otravă în mâncare. Apoi, i-a aruncat trupul într-o fântână şi profitând de asemănarea chipului i-a luat locul lângă voievodul Miroslav. Până într-o zi când, la castel a sosit un porumbel ce i-a adus în cioc un răvaş care a dat-o în vileag pe ucigaşă, arătându-i voievodul şi locul unde era aruncat trupul adevăratei soţii. Când a fost descoperită, sora cea pizmaşă s-a transformat în musca golumbacă şi, trecând Dunărea, a intrat în peştera Gaura cu Muscă, pentru a nu fi prinsă de slujitorii voievodului sârb. Trupul Golubanei a fost înmormântat cu cinstire, iar voievodul Miroslav a luat-o pe calea pustnicilor de pe Clisura Dunării, ducând o viaţă retrasă şi căutând alinare în contemplarea stelelor ce îi aminteau de ochii soţiei pierdute.
Se mai crede că de atunci „golumbii” şi-au făcut cuiburi pe zidurile cetăţii, iar cuvântul a fost folosit nu numai în limba sârbă, ci şi-n limba maghiară, turcă şi germană.
După Baziaş, la Stânca Babacaia veţi vedea cel mai copleşitor apus de soare.