ŢARA DINTRE MUNŢI
Dacă paşii vă vor purta vreodată pe meleagurile bănăţene, încercaţi să ajungeţi în cele două „ţări” ale Banatului Montan: Ţara Almăjului şi Ţara Gugulanilor.
Ţara Almăjului este „ţinutul colinelor” vălurite pe cursul mijlociu al râului Nera, în depresiunea cuprinsă între Munţii Almăjului (la sud), Munţii Semenicului (la Nord), Munţii Aninei (la nord-vest) şi Munţii Locvei (la sud-vest).
Privită de pe înălţimi, Valea Almăjului se întinde sub forma unei elipse cu axa mare, de 30 km, între Borlovenii Noi şi Şopotu Nou şi axa mică, de 12 km, în dreptul „capitalei” almăjenilor – localitatea Bozovici.
Almăjul are o populaţie de peste 16 000 locuitori şi, pe o suprafaţă de 1114 km2, cuprinde 16 localităţi principale: Borlovenii Noi (Breazova), Borlovenii Vechi, Pătaş, Putna, Prigor, Prilipeţ, Eftimie Murgu (Rudăria), Bănia, Bozovici, Gârbovăţ, Şopotul Vechi, Lăpuşnicul Mare, Dalboşeţ, Moceriş, Bârz şi Şopotul Nou (Buceaua).
„Valea Miracolelor”, cum este numită de poetul almăjan Iosif Băcilă, este o vale a râurilor, a pietrelor, a morilor şi a poienilor cu flori pe care almăjenii le-au cântat în doine de dor, le-au „lăcrimat în suflet” prin poezie, poveşti şi legende ale locului, le-au „prins” năvălnicia în jocul almăjan şi le-au „brodat” în portul popular.
Râurile Almăjului îşi adună apele în Nergăniul, cum este denumită de localnici Nera: Prigorul, cu o lungime de 26 km, care izvorăşte din Munţii Almăjului şi străbate satele Putna şi Prigor; Rudăria, cu obârşia sub Vărful Svinecea Mare (1224 m) din Munţii Almăjului şi o lungime de 22 km, trecând prin satul cu mori, Eftimie Murgu (Rudăria); cel mai mare afluent, Minişul (27 km), care izvorăşte din Munţii Aninei şi, după ce primeşte apele râului Poneasca, formează fermecătoarele Chei ale Minişului, după care desparte în două localitatea Bozovici, înainte de a se pierde în apele Nerei, şi râul Răchita, care izvorăşte din Munţii Almăjului şi se varsă în Nera, la Şopotul Nou.
Pietrele poartă fiecare un nume: Svinecea, Coama Leului, Adam şi Eva.
Morile sunt „o imagine a timpului veşnic curgător” [Jurma Gh., 1994] şi care “macină acelaşi timp de la începuturi, dar cu alţi oameni şi sub paza vremelnică a altor stăpâniri” . [Ion Marin Almăjan, 1994]
Natura în Almăj este atât de frumoasă prin simplitate şi perfecţiune, încât nu poate fi redată uşor în cuvinte. Totul este o poiană cu flori unde vin zânele bune. În fiecare anotimp, ea îşi schimbă culorile, într-o armonie cromatică fermecătoare.
Primăvara, în Valea Almăjului se simte prospeţimea naturii asemănătoare florilor albe bătând spre roz de „Semenic” , care împrumută în surâsul lor verdele crud al pădurii.
Vara, în lunca Nergăniului, zăvoiul este plin de taine, în care tinerii îşi caută dreptul la intimitate, iar bătrânii se lasă cuprinşi de amintirile de altădată.
Toamna, „Ţara florilor de măr” te vrăjeşte cu dulceaţa care te învăluie din toate părţile; ea vine „de sub dealurile încărcate cu pruni şi meri”.
Iarna, Almăjul este „polul frigului” din Banatul Montan, din cauza fenomenelor de inversiune termică; spre deosebire de Clisura Dunării sau Valea Caraşului, unde este „foenul”, aici nu bate vântul şi totul devine „un castel de gheaţă”.
Nu muntele îi sperie pe almăjeni, ci pădurea seculară nesfârşită; nu frica de animalele sălbatice („joavine”), ci de „rătăcire”, întrucât pădurea se reproduce în formă la fiecare pas. Dorinţa de neascultare, însă, a dus de multe ori la o evadare din zonă.
Ţara Almăjului a fost dintotdeauna un loc de refugiu şi de rezistenţă în vremuri de asuprire, un „cuib de vulturi între munţi”. [Andrei N., 2007]. Din lupta permanentă cu cele două imperii, otoman şi austriac, în Almăj s-au născut „căpitanii” şi „haiducii”.
Almăjul l-a dat pe Eftimie Murgu – „căpitanul bănăţenilor”. El reprezintă figura istorică cea mai de seamă a Banatului, aşa cum este „moţul” Avram Iancu pentru ardeleni. „Dreptate a avut istoricul I.D.Suciu când a afirmat că pe Murgu l-a distrus împăratul cu închisorile, iar pe Avram Iancu cu minciuna.” [Sitaru D., 2003].
„Cătane şi căpitanii de oaste şi aprigi grăniceri păzeau cu rândul să nu-i calce nici turcul, nici austriacul.” [Andrei N., 2007].
Haiducii erau oameni din popor care urmau „drumul codrului” şi apoi „luau noaptea de la bogaţi, pentru a le da săracilor, ziua.” Cetele de haiduci s-au format în Valea Almăjului (Adam Neamţu), Valea Timişului (Mantu) şi pe Clisura Dunării.
Într-o vreme în care „uniformizarea globală” pare fără putinţă de a fi oprită, veniţi în Ţara Almăjului care stă liniştită în făgaşul ei, cu o istorie fără de început, cu tradiţiile şi obiceiurile ei, cu bucuriile şi durerile ei !
Odată ajunşi în Valea Almăjului, căutaţi „sufletul almăjan” şi „sâmburele de adevăr” al legendelor Almăjului.
Ţara Almăjului este „icoana oamenilor de statură mijlocie, ce ne duce cu gândul la valahii bănăţeni”. [Griselini Fr., 1926].
Almăjanul poartă în el liniştea şi calmul omului ce are în priviri experienţa vieţii zămislite în timp din cântec de râu şi forme de cleanţ:
„Am fost ţăran din tată-n fiu,
Şi din aceste mâini bătute,
S-au săturat mereu, pe rând
Cei fără suflet şi cu pofte multe.”
Bărbatul almăjan este de statură mijlocie, zvelt, cu o frunte lată ce umbreşte doi ochi în care „a căzut cerul”, cu faţa uşor măslinie şi ovală şi mereu cu aer misterios. În privirea lui nu se ascunde doar o simplă atitudine, ci una de statornicie, curaj şi demnitate, de revoltă faţă de nedreptate, şi nu de răzbunare, cu un farmec personal prins de dorul de libertate şi visare. Este morala şi etica muntelui care l-a crescut, în timpuri când „grea foamete am răbdat în păduri, coajă de cer am mâncat”.[Nicolae Stoica de Haţeg, 1977].
Trăsăturile sunt completate de vioiciune în gesturi, în grai şi-n judecată.
Dacă atunci când staţi cu almăjenii de vorbă veţi vedea în ochii lor zâmbetul sufletului atunci să fiţi convinşi că veţi fi bine primiţi.
Se spune că în România sunt cele mai frumoase fete. Cele mai frumoase dintre frumoase sunt în Banat: fata almăjană – frumoasă ca o zână şi prinţesa gugulană.
Almăjana este „zâna din poiană”, o fată frumoasă „cu suflet de înger, cu grai de izvor şi gând ne-nceput”. [Andrei N., 2007]. Ea este de o frumuseţe răpitoare. Frumuseţea ei este dată de simplitatea gesturilor, de gingăşia trupului şi de chipul plin de farmec, dar şi de vrajă, aşa cum spune poetul:
Frumoasă ca apele Nerei Cu trupul de zână, din vise ţesut Tu porţi frumuseţea Venerei ! (Andrei Nicolae – Fata almăjană) |
Fiecăruia dintre noi ne place să trăim din plin viaţa, dar ea azi fuge pe lângă noi. Şi nu este cine să ne arate calea, că poate ne-am duce după el. De aceea, vă propunem un traseu de drumeţie, de o zi lumină, care ne duce în fermecătoarea Ţară a Almăjului.
Traseul nr. 3 : Drumul Ţara Almăjului
Pentru a ajunge în Almăj există trei porţi: poarta principală este prin Bozovici dinspre Anina, pe Valea Minişului (DN 57B), prin Borlovenii Noi dinspre Iablaniţa; prin Craina bănăţeană, tot pe DN 57B, cu deviere de pe drumul european E70 Timişoara –Caransebeş – Orşova; prin Şopotu Nou, dinspre apus, de la Moldova Nouă sau de la Sasca Montană prin Cărbunari şi pasul Stăncilova pe drumul judeţean DJ 571B.
Traseul propus este cu plecare din Reşiţa, cu autocarul, pe drumul naţional DN 58, prin Anina, până la intersecţia cu DN 57B dinspre Oraviţa, de unde se ia la stânga, pe Valea Minişului până la Bozovici:
1. Reşiţa – Caraşova – Anina – intersecţie (36 km)– cu autocarul 2. Anina (intersecţie)–Bozovici (29 km) – cu popas la Paralela 45 3. Bozovici –Şopotul Nou (23 km) – cu popas la Bănia şi Lăpuşnicul Mare 4. Şopotul Nou – Borlovenii Noi (30 km) – cu popas la Rudăria şi Prigor 5. Borlovenii Noi– Iablaniţa – intersecţie (25 km) – prin Craina 6. Iablaniţa – Caransebeş (57 km) 7. Caransebeş –Reşiţa (42 km) |
Călătoria cu autocarul Reşiţa – Anina. Călătoria va începe din centrul municipiului Reşiţa, cu autocarul, pe drumul naţional asfaltat DN 58, pe Valea Domanului. Drumul de la Reşiţa la Anina are 32 km şi trece printr-o zonă de o frumuseţe deosebită, în care formele create de ape în relieful calcaros se înşiruie necontenit: păduri de fag amestecat cu stejar, frasin şi pe culmi tei, între care apar pajişti înverzite şi stepe de piatră.
Coastele însorite, uscate, prezintă aspectul de stepă cu nelipsita colilie pe care, în trecut, în zilele de sărbătoare, tinerii din satele craşovene şi-o puneau în smocuri la pălărie.
După un urcuş lung, pe podişul calcaros al Mărculeştilor, la kilometrul 10, se desprinde drumul care duce la Iabalcea, şi de aici spre Cheile Caraşului şi Peştera Comarnic.
Drumul continuă spre sud, printre livezi de pruni şi numeroase doline săpate în calcarele podişului, până la Caraşova, cel mai important sat din cele şapte ale comunităţii craşovene. Deasupra Caraşovei, pe podişul pietros şi golaş se află vestigiile Cetăţii Caraşului, cetate medievală atestată documentar din anul 1230.
Astăzi din cetate se păstrează doar zidurile de piatră, cărămidă şi blocuri de stâncă, având forma unui patrulater cu laturile ondulate. Alături de cele 5 despărţituri ale cetăţii se văd urmele unei curţi şi o fântână în mijlocul ei, prin care se făcea şi legătura cu exteriorul în timpul asediilor.
De pe cetate, ochiul turistului cuprinde Valea Caraşului până la Prolaz, iar spre apus, Munceii Vrseţului. În apropiere, deasupra râului Caraş este stânca „Cocoşul”, având forma unui cocoş uriaş.
La poalele cetăţii, în depresiunea creată de râul Caraş, se află localitatea Caraşova, unde în secolele XIV – XVIII au venit, în trei valuri, grupuri de slavi sud-dunăreni, fugiţi din faţa turcilor. Ei populează localităţile: Caraşova, Nermet, Iabalcea, Clocotici, Vodnic, Rafnic şi Lupac.
În centrul comunei se ridică monumentala biserică romano-catolică, zidită în secolul al XVIII-lea, fiind monument arhitectonic. Din Caraşova se pot face frumoase excursii pe Cheile Caraşului şi pe Cheile Gârliştei, la Peştera Comarnic şi în Munţii Semenic şi Munţii Aninei. Împrejurimile sunt bogate în peşteri, chei, doline şi izvoare.
De la Caraşova la Anina, şoseaua trece printre păduri de brad şi fag cu poieni răcoroase, apoi prin largi serpentine şi printre numeroase doline până la Celnic, cartierul cel mai nordic al Aninei şi un loc minunat de belvedere asupra oraşului. De aici, după alte serpentine – poate cele mai grele din tot drumul – şoseaua coboară în Anina. Venind dinspre Reşiţa, veţi vedea din depărtare maşina de extracţie de la Puţul I (întâi) al minei de cărbuni din Anina, pe lângă care vine din munte prima cale ferată montană din România: Oraviţa-Anina. La capătul liniei ferate, căutaţi cu privirea impresionanta clădire cu arhitectură industrială a gării din Anina.
Şoseaua ondulează de-a lungul Aninei de la capătul de nord, unde se desprinde drumul spre lacul Mărghitaş, prin zona centrală de unde, pe lângă cimitir, se face drumul spre lacul Buhui, până la capătul de sud al oraşului, unde este cartierul Steierdorf, cu urmele de cărare spre locul unde a fost una din cele mai căutate staţiuni climaterice – Aurora Banatului.
Apoi, după intersecţia cu drumul spre Oraviţa (DN 57B), se va lua la stânga şi se coboară pe Valea Minişului spre Bozovici.
Minişul izvorăşte de sub versantul estic al Culmii Rolului (977 m), din Munţii Aninei, din apropierea ruinelor termocentralei pe şisturi bituminoase de la Crivina.
După ce la obârşie curge firav, adunând apele afluenţilor, râul prinde curaj şi îşi taie o vale îngustă şi adâncă în stâncile de calcar albe, cenuşii sau roşiatice, cu pitoreşti şi variate forme carstice, cu îngustări şi gâtuiri ale văii, prin care drumul a trebuit să fie tăiat în stâncă, şi cu lărgiri în bazinete, cea mai frumoasă fiind la confluenţa pârâului Poneasca cu râul Miniş.
Cheile Minişului se întind pe 14 km, între Cantonul Crivina şi Cascada Bigăr (Paralela 45), având patru sectoare sălbatice. Şoseaua Anina-Bozovici străbate în cea mai mare parte aceste chei, mai puţin primul sector.
Denumirea văii provine de la numele „unui neînfricat voinic al vremurilor de altădată, născut în mijlocul codrilor şi iscusit în vânătoare. Se zice că Miniş ar fi stârnit mânia Zânei Munţilor vânând căprioarele acesteia de pe Valea Fermecată la Tăul Căprioarelor. Astfel, voinicul a fost pedepsit, fiind transformat în râu, cu ape zvăpăiate, mândre şi neliniştite, precum firea voinicului, ce curg prin chei şi printre cârşii spre Ţara Almăjului.” [Neagu V., 2011].
Încă de la intrarea în chei, aerul curat cu un miros proaspăt de pădure şi muşchi umed îţi trezeşte sinusurile şi te îndeamnă să deschizi geamurile maşinii. Suntem în Parcul Naţional Cheile Nerei –Beuşniţa.
După 12 km de la intersecţia Oraviţa – Anina – Bozovici se ajunge la lacul Gura Golumbului (750 m lungime). Aici veţi vedea pescari care îşi încearcă norocul la undiţă, iar alţii care spun poveşti pescăreşti stând la răcoare în Cabana Cerbului de pe malul opus al lacului.
Lacul Gura Golumbului este primul lac de acumulare construit pentru o termocentrală, şi nu pentru o hidrocentrală. Apele lui şi cele ale Lacului Poneasca urmau să fie utilizate la răcirea instalaţiilor de la termocentrala din Crivina.
Dacă veţi opri la baraj, veţi vedea o ingenioasă scară curbată, constituită din mici bazine cu apă pe care, după refacerea construcţiei, peştii vor urca în salturi până la lac şi, mai departe, pe Miniş în sus. Priveliştea va fi una încântătoare.
Ne aflăm la o altitudine de 420 m.
În aval de Gura Golumbului valea se îngustează din nou, iar drumul continuă prin cel de-al treilea sector al Cheilor Minişului, lung de mai bine de 3 km.
Din cele două conducte care au însoţit drumul, una a rămas la baraj, iar urmele celei de-a doua se vor vedea ca o „tivitură” pe marginea drumului până la gura Poneasca. După un izvor care îşi prelinge apa pe peretele din stânga al văii, de la o înălţime de 10 m, urmează cea mai strâmtă şi mai cotită zonă a cheilor. Pereţii de stâncă se apropie până la 12 m, abia lăsând loc albiei râului (5-6 m lăţime) şi şoselei.
Versanţii sunt acoperiţi cu liliac sălbatic, iar apa râului, care nu vede niciodată soarele, curge când tumultuos printre stâncile calcaroase, când liniştit în dorne adânci de aproape 2 m, în care peştii înoată în voie.
În tot lungul Văii Minişului, se deschid pe dreapta şi pe stânga numeroase peşteri, în peretele de piatră. Cele mai cunoscute sunt peşterile pereche, numite ale lui Adam Neamţu, unde renumitul haiduc se retrăgea din faţa poterii. „Sunt de fapt două peşteri faţă în faţă, perpendiculare pe Valea Minişului, una pe dreapta, alta pe stânga râului. Aşezarea lor faţă în faţă le făcea foarte greu de atacat, căci oricare dintre peşteri ar fi fost atacată de poteră, aceasta primea din spate focurile haiducilor adăpostiţi în cealaltă peşteră.” [Bizerea M., 1971].
Aceste peşteri sunt cunoscute şi sub denumirea de Gurile lui Miloi, după o veche legendă despre oamenii locului, din Valea Tăriei. Astfel, „se spune că pe cursul superior al Tăriei trăiau nişte oameni uriaşi, ciudaţi la înfăţişare şi comportament, numiţi jidovi („židovŭ –fiinţe uriaşe, în limba slavă). Oamenii din Valea Tăriei i-au atacat pe jidovi, pentru a le ocupa teritoriile, însă au fost învinşi de uriaşi. Furia uriaşilor a determinat prigoana oamenilor şi refugiul lor prin grote şi codri. Un bătrân pe numele Miloi i-a condus la cele două peşteri, unde oamenii s-au ascuns pentru a scăpa cu viaţă.” [Neagu V., 2011].
Zburând cu gândul prin fantezie, pe drumul care trece succesiv pe sub pereţii scobiţi de om sau ciuruiţi de găuri circulare, căutaţi peşterile haiducului Adam Neamţu pentru a simţi pentru o clipă dorul de „libertate, dreptate şi credinţă” atunci când vine greul. Treptat, iarăşi cheile „se pierd”, însă versanţii rămân înalţi şi împăduriţi până la poale. Râul îşi vede de treabă şi curge fie săltând pe lespedea albă pe care el însuşi a şlefuit-o, fie printre insulele de pietriş pe care se răsfaţă menta de apă şi ropanul. Din când în când mai umple o dornă lungă cu apă verzuie.
La km 15 al drumului Anina – Bozovici, în locul unde este confluenţa Minişului cu pârâul Poneasca, lunca râului se lărgeşte şi se ajunge la cel mai frumos bazinet al Minişului, terenul fiind potrivit de camping.
Chiar la vărsarea râului Poneasca în Miniş, spre nord, se iese din Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa şi se intră în Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului. De la confluenţă, la stânga, se deschide un drum de munte care duce în satul Poneasca (la 3 km) unde, în trecut, în mijlocul pădurilor de brad şi fag, a fost o frumoasă staţiune climaterică şi o tabără de vară pentru tineret. Situată la 380 m altitudine, staţiunea climaterică Poneasca a fost în mijlocul pădurii de făgete intercalate cu brad, la confluenţa pârâului Guşec cu râul Poneasca. Aici erau vile cochete, tabără de copii, teatru de vară, terenuri sportive şi un mic ştrand. Se mai văd doar urmele barajului de acumulare Poneasca, de unde apa urma să fie dusă pe o distanţă de 20 km până la termocentrala de la Crivina.
Acum se pot face doar excursii frumoase în împrejurimile pitoreşti care lasă vizitatorilor amintiri de neuitat. Căutaţi „Ogaşul lui Bologa”, întunecat şi destul de îngust, despre care localnicii spun că este locul unde şi-a găsit sfârşitul haiducul Bologa, bătrân şi orb, zidit de viu de poteră în peştera care-i poartă acum numele. „Bătrânii spun că în nopţile de toamnă târzie se iveşte din când în când o umbră întunecată ce se tot frământă sub lumina lunii. Ar fi umbra lotrului Bologa, nedespărţit nici prin moarte de locurile unde a hălăduit.” [Neagu V., 2011].
Pe drumul principal Anina – Bozovici, şoseaua continuă în josul Văii Minişului şi, înainte de a pătrunde din nou în chei, „apare în faţă stânca sub forma unui leu uriaş aşezat de-a curmezişul drumului, cu capul spre răsărit. Pădurea dintre „cap” şi „corp” are aspectul unei coame înfricoşătoare.” [Bizerea M., 1971].
Stânca se numeşte, cum altfel, chiar „Coama Leului”. Sunt forme crenelate ale stâncilor pe care le-au imprimat apele, vântul, îngheţul şi ploile în munţii de calcar în scurgerea ireversibilă a timpului.
Câteva sute de metri mai jos, se intră în ultimul sector al Cheilor Minişului, care, deşi are mai puţin de 1 km lungime, este cel mai sălbatic şi mai măreţ. Prinse între pereţii de 200-250 m înălţime ale Dealului Zăgrade (pe stânga) şi Cârşia Goznei (pe dreapta), apele Minişului curg printr-un canion cu terase până aproape de nivelul apei şi marmite adânci în albie, comparabil cu cel de pe Cheile Nerei.
În scut timp se ajunge la Paralela 45 (km 17), unde o punte trece peste apa Minişului spre izvorul şi cascada Bigăr (Coronini). Aflaţi la jumătatea distanţei dintre Anina şi Bozovici, opriţi din călătorie în locul de popas cel mai odihnitor din toate drumeţiile prin Banatul Montan. Pe o potecă pietruită se ajunge la izvorul Bigăr care iese de sub stânca de calcar înaltă de peste 50 m, formând un ochi de apă atât de limpede încât se poate vedea chipul în oglinda apei. În stâncă, pe dreapta se poate urca la peştera Bigăr. La vărsarea pârâului Bigăr în Miniş s-a format o frumoasă „ciupercă de calcar” suspendată peste albia Minişului, numită cascada Bigăr. Cascada s-a numit în trecut Coronini, după numele fostului guvernator al Banatului din secolul al XIX-lea, Johan Baptist Coronini.
Ochiul de apă aflată sub cleanţurile răsucite în piatra de calcar, din care se prelinge lacrima cascadă Bigăr, este bucuria naturii faţă de omul care nu-i duşman, oferindu-i în schimb liliacul sălbatic care a luat culoarea din zâmbetul cerului senin în bătaia razelor soarelui şi floarea atât de rară a alunului turcesc.
Dacă sunteţi „voinici”, coborâţi la râu pentru a vedea cum Minişul sapă stânca pe dedesubt. Frumuseţe. Experienţă. Pericol. Ar fi mare păcat ca stânca de calcar să se prăbuşească într-o bună zi. Poate aveţi o idee de a o proteja. Doar suntem în aria protejată a Rezervaţiei Naturale Bigăr din Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa.
De la Paralele 45, valea se deschide treptat printre dealuri tot mai joase şi se pătrunde în „Ţara Almăjului”.
Se trece pe lângă Păstrăvăria Miniş şi Pepiniera Brăduţ a Ocolului Silvic Bozovici creată printr-un program european „Life natura”, după care se iese din Parcul Naţional Cheile Nerei –Beuşniţa. Ambele obiective turistice sunt pe dreapta drumului.
Mai în aval, râul Miniş primeşte din stânga apele râului Tăria, iar de aici, după 6 km, se ajunge la Bozovici.
Localitatea Bozovici este cea mai importantă aşezare din Ţara Almăjului, fiind numită de localnici „capitala” almăjenilor. A fost atestată documentar în anul 1484, în timpul domniei regelui Matei Corvin.
Denumirea localităţii ar proveni de la cuvântul „boz” (bŭzŭ-boj, în limba slavă)- numele unei plante cu flori albe şi fructe mici, rotunde şi negre, care creşte din abundenţă în aceste locuri.
La prima impresie, Bozoviciul are un aspect urban, urme ale oraşului care s-a dorit să fie înainte de anul 1990.
Pentru turişti, localitatea Bozovici este locul unde este ridicat Bustul lui Eftimie Murgu (1805-1870), marele „căpitan” al bănăţenilor în revoluţia din 1848. Bustul de bronz este opera sculptorului Oscar Hahn şi a fost dezvelit în anul 1929.
Este aşezarea unde sunt monumente-mărturii în memoria „cătanelor negre” din Regimentul grăniceresc nr.13 al armatei imperiale, care s-au luptat împotriva lui Napoleon şi au plătit cu multe vieţi în „bătaia mare” a Primului Război Mondial. Urcând pe dealul Bozoviciului, în faţa Monumentului „Eroilor Almăjeni” veţi înţelege „dragostea de glie” a acestor oameni. Monumentul este construit din piatră sub forma unei piramide regulate cu baza pătrată şi latura de 6 m şi cu o înălţime de 5 m, având o acvilă de bronz în vârf. Pe placa de marmură este scris: „În amintirea celor 818 eroi bănăţeni almăjeni morţi în Războiul Mondial 1914-1919”.
Din apropierea acestui monument, inaugurat la 1 decembrie 1931, se pot vedea, în zilele senine, turlele bisericilor din Ţara Almăjului.
Cel mai căutat monument este şi cel mai recent ridicat. Monumentul „Eroului necunoscut”, dezvelit şi sfinţit la 8 octombrie 2006 cu ocazia sărbătoririi „Zilei Eroilor”, în parcul din centrul comunei. E un adevărat „model de reconciliere şi îndemn spre înţelegere după 62 de ani de la sângeroasele evenimente din toamna anului 1944, când soldaţi anonimi, unii în faţa altora, dar vrăjmaşi până la sfârşit, şi-au găsit liniştea şi împăcarea într-o groapă comună, după ce au împlinit singura certitudine a vieţii, moartea.” [Magiar E., 2006].
Monumentul a fost donat de „Crucea Neagră” din Styria, Austria, şi are patru feţe placate cu marmură neagră pe care este scris, în limba engleză, limba germană, limba rusă şi limba română, următorul text: „Crucea Neagră austriacă a ridicat acest monument în anul 2006 în amintirea tuturor soldaţilor care au căzut în septembrie 1944 în Valea Almăjului ca avertisment şi totodată simbol pentru pace şi înţelegere între popoare într-o Europă Unită.”
Cele şase steaguri arborate la monument semnifică trecutul şi viitorul. Din trecut, ele reprezintă cele patru ţări adversare: Rusia Sovietică, Germania, Austria şi România. Pentru viitor, speranţa pentru pace într-o Europă Unită, prin steagul Uniunii Europene, indiferent de religie, ortodoxă sau catolică, prin steagul provinciei Styria.
Localitatea Bozovici este, totodată, centrul spiritual şi cultural spre care duc toate drumurile satelor almăjene, pentru ca tinerii să urmeze Liceul „Eftimie Murgu”, unde se cultivă omenia, înţelegerea, credinţa, bunul simţ şi dorul de casă, în zborul lor spre o lume împovărată de „zâzanie şi gâlceavă”.
Căutaţi revista „Almăjana” şi veţi găsi „povaţa” (sfatul) pe care orice mamă din Almăj o dă fiului ei atunci când pleacă la studii sau la muncă în lume, aşa cum a făcut şi Cumbria către fiul ei, Eftimie Murgu: „Să te fereşti de ispite, îţi vor ieşi multe şi mărunte în cale, să nu te abaţi de la calea pe care ţi-am ales-o spre binele tău. Şi să nu uiţi, să nu uiţi până la capătul zilelor tale de unde ai plecat, unde-ţi sunt rădăcinile. Că nu e om mai plâns decât cel care nu mai are rădăcini, nici neam, nici ţară! Dumnezeu fie cu tine !” [Ion Marin Almăjan, 1994].
Sunt vorbe mai actuale ca oricând pentru orice călător prin lume ! Este cheia între a fi „celebru” pentru o clipă şi a fi „vestit” cu rost.
Tot în Bozovici sunt două specii de arbori ocrotiţi, declarate monumente ale naturii: arborele pagodelor şi tisa. Aici s-a născut Ion Luca-Bănăţeanu (1894-1963), unul dintre marii violonişti ai Banatului.
În celelalte sate almăjene, mai frumoase unul ca altul, obiceiurile şi datinile sunt încă păstrate în forma lor autentică şi vor fi mereu atracţiile turistice ale locului.
Călătoria poate continua pe întreg „drumul roman” din Ţara Almăjului, prin care se făcea legătura dintre cele două mari drumuri romane principale din Banat:
Arcidava (Vărădia) – Sasca Montană – pasul Stăncilova – Şopotul Nou (Buceaua) – Moceriş – Dalboşet – Lăpuşnicu-Mare – Şopotul Vechi – Bănia – Eftimie Murgu (Rudăria) – Prilipăţ – Pătaş – Prigor – Borlovenii Vechi – Borlovenii Noi (Breazova) – Pârvova – Lăpuşnicel – Mehadica – Ad Panonias (Teregova) – castrul roman aflat la 3 km de dealurile Domaşnei. Drumul mai este cunoscut şi sub numele de „drumul împărătesc” sau „drumul Mariei Theresia”. De la Lăpuşnicel drumul se bifurcă şi prin ţinutul Crainei (Globu Craiovei, Petnic şi Iablaniţa) şi prin pasul Iablaniţa se ajunge în Ad Mediam (Mehadia).
Almăjul poate ieşi din ursita de „Cenuşăreasă” uitată a Banatului numai prin turism, prin turismul rural. Dacă vedeţi pe deal turmele de oi şi veţi auzi tălăngile vacilor, lătratul câinilor ciobăneşti şi doinele păcurarilor, vi se vor strecura în suflet emoţii şi amintiri de nebănuit.
Fiecare sat, fiecare loc îţi încarcă pentru moment sufletul:
„La Almăj în poieni, Ca-ntr-o lume de poveşti, Numai soare şi verdeaţă Ce te-ndeamnă să trăieşti.” |
Pentru că aici:
„Tradiţii, obiceiuri, datini, S-au plămădit din lutul sfânt, Prin lacrimi şi prin suferinţă, Mărturisindu-le prin cântec, joc şi cuvânt.” |
La Şopotul Nou (Buceaua) veţi vedea „cotitura” spectaculoasă a Nerei spre chei şi drumul în serpentină spre ţinutul bufenilor (Cărbunari, Ştinăpari, Padina Matei).
În pădurile de laŞopotul Vechi veţi deprinde meşteşugul culegerii răşinii de brad în aşezarea unde s-a născut Episcopul de Caransebeş Traian Iosif Badescu.
Dalboşeţul este satul de dor al scriitorilor almăjeni: Ion Marin Almăjan, Iosif Băcilă, Ion Budescu, Nicolae Dolângă ş.a.
La Moceriş se pot mânca cele mai bune salate şi alte mâncăruri delicioase de melci, după reţete numai de localnici ştiute.
Fanfara din Lăpuşnicu-Mare, înfiinţată în 1911, duce faima acestei localităţi, în care există cea mai veche biserică construită din piatră din Ţara Almăjului, cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt” (1770-1780).
Bănia se distinge prin culorile alb-roşu ale portului popular şi prin tradiţii şi frumuseţi autentice. Faceţi un popas la „Stăjări” – locul de intersecţie a drumului comunal de la Bănia cu drumul judeţean DJ 571B. Acest loc de la mijlocul Văii Almăjului (km 15) este marcat prin cinci stejari tineri care, în anul 2004, au fost plantaţi în locul bătrânului stejar ce „a căzut şi a sărutat pământul care l-a hrănit şi l-a ţinut 600 de ani. Stejarul a fost sădit în anul 1330, în cinstea victoriei lui Basarab I, la care au participat almăjenii, împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. În timp, stejarul a devenit un simbol al permanenţei almăjenilor pe aceste meleaguri. La umbra lui, se întâlneau cnezii locali pentru a lua hotărârile cele mai importante. Ultimul mare moment pe care l-a trăit a fost Marea Unire din 1 decembrie 1918, când curcubeul a căzut din cer pe pământ, transformându-se în tricolor.” [Andrei N., 2003].
Legenda acestui loc este dublată de existenţa unei fântâni „unicat” pentru Valea Almăjului şi Banat. Dacă toate fântânile s-au zidit dintotdeauna sub formă rotundă, aceasta este zidită „în unghi”, indicându-se direcţia în care s-ar găsi „o mare comoară”. Dacă aveţi vreme şi minte ascuţită poate o găsiţi. Fascinaţia aurului a existat din vremuri trecute şi până astăzi, oamenii fiind atraşi de strălucirea grăunţilor din nisipurile râurilor din Banat, mai ales la „împreunare”, aşa cum povesteşte în „Legendele Almăjului” profesorul şi poetul almăjan Nicolae Andrei.
La Eftimie Murgu (Rudăria) este Rezervaţia mulinologică cu cele 22 de mori cu ciutură. Aici s-a născut Eftimie Murgu (1805-1870), conducătorul revoluţionarilor bănăţeni din 1848. Tot la Rudăria s-a născut şi a trăit istoricul bănăţean Ion Sârbu (1865-1922), autorul studiului „Istoria lui Mihai Viteazul” în două volume, lucrare premiată în 1906 de Academia Română cu marele premiu. Operele marelui istoric bănăţean se păstrează în casa memorială din Rudăria.
Dăinuirea morilor de la Rudăria până astăzi, în epoca zborului în cosmos şi a tehnologiei informaţiei, este povestea fantastică a ţăranilor almăjeni, a căror nobleţe este bunul simţ. Roata morii ne vrăjeşte prin mişcarea ei ameţitoare, pentru a pune în mişcare piatra care macină hrana pentru existenţă a almăjenilor. La Rudăria veţi învăţa cum se foloseşte ceaiul de scumpină în tratarea afecţiunilor tubului digestiv, cum se face ceaiul de păducel pentru bolile de inimă, cum se aplică frunza de arnică din apa caldă pe arsuri pentru vindecarea lor, cum se prepară sucul de crin de apă în cazul insomniilor. Numai la Rudăria se poate mânca „brânza friptă” cu mălai în poiana cu liliac sălbatic. Maratoniştii pot trece Svinecea Mare pe vechiul drum al dacilor, 25 km urcare şi alţi 25 km coborâre, până la Eşelniţa, lângă Orşova, pe Clisura Dunării.
Dacă vreţi să cunoaşteţi portul tradiţional al almăjenilor staţi la taifas cu profesorul Pavel Panduru, din Prigor, satul care l-a dat pe marele sociolog şi director al Institutului de Statistică al României interbelice, Anton Golopenţa (1909 -1951).
Înainte de a părăsi frumoasa Ţară a Almăjului, opriţi la Mănăstirea Putna Almăjului, lăcaşul sfânt unde veţi găsi esenţa vieţii: iubire şi credinţă.
Numai aici, în Ţara Almăjului, la sfârşitul zilei şi al călătoriei, veţi vedea aproape simultan „miracolul” unui apus de soare şi al unui răsărit de lună, care merg pe cer împreună ca doi îndrăgostiţi. Reîntoarcerea se va face prin ţinutul Crainei până la Iablaniţa, unde se intră în drumul european E70 (DN6), direcţia Caransebeş.
Pentru că sufletul almăjenilor nu se poate prinde în alergarea nebună de azi a oamenilor fără astâmpăr, din calendarul tradiţiilor din Ţara Almăjului vă propunem trei manifestări tradiţionale şi pline de autenticitate.
Festivalul Văii Almăjului
Festivalul Văii Almăjului se organizează anual, în fiecare toamnă, de fiecare dată în altă localitate din Almăj.
Ca orice sărbătoare din Banat ţine două sau trei zile. În prima zi se desfăşoară simpozionul „Despre Almăj, almăjeni şi faptele lor”, unde îi puteţi întâlni pe cei mai cunoscuţi „fii ai ţinutului” şi se lansează o monografie a unui sat din „Ţara Almăjului”. Totul cu un singur scop: o mai bună cunoaştere a acestor locuri.
A doua zi, festivalul cultural-artistic începe cu parada portului popular din satele almăjene, când se prezintă costumele specifice zonei etnofolclorice a Văii Almăjului. Se continuă cu concursul formaţiilor artistice din satele almăjene, la care puteţi vedea obiceiuri şi datini care se păstrează autentic, aşa cum au fost mereu, fără influenţe străine. Costumele populare şi jocul almăjan vă îndeamnă să vă prindeţi în „hora zânelor” şi să povestiţi şi altora că „mândru-i jocul prin Banat”.
Festivalul se încheie cu recitalul ansamblurilor profesioniste din Banat şi din alte locuri, invitate pentru ca, prin cântec şi joc, „să se promoveze nestematele tradiţionale din Banat.” [Panduru P., 2009]
Cât timp sunteţi la festival, priviţi casele noi, dar şi „bătrâne” ale almăjenilor. Dacă în trecut casele se făceau din bârne şi erau acoperite cu trestie şi şindrilă, astăzi, casele sunt din cărămidă şi, acoperite cu ţiglă, aşezate de-a lungul străzii, una lângă alta, cu o poartă înaltă, drept intrare în „obor” (curte). Interiorul caselor este unul specific caselor din Banatul de munte. Din tindă se intră, în dreapta şi în stânga, în cele două „sobe” (încăperi) ale casei; într-una se stă, iar în cealaltă, care este mai aranjată, se intră doar în zilele mari. Prindeţi-vă în jocurile populare bănăţene de nedei sau la nunţi: brâul, hora, doi-ul şi argeleana. Paşii de dans nu sunt greu de învăţat şi veţi avea răsplata să strângeţi de mână o fată bănăţeană.
Un obicei specific locului este prezenţa stegarului însoţit de două fete frumoase în fruntea alaiului de nuntă. Steagul de nuntă este tricolorul la care lancea este înfăşurată în panglică de mătase, împodobită cu flori şi cu un clopoţel în vârf.
Măsuratul oilor
Pe lângă casele din sat, almăjenii au şi „colibe” (sălaşe) răspândite pe coline, deoarece una dintre îndeletniciri este dintotdeauna păstoritul. Cel mai însemnat obicei care s-a păstrat până astăzi este măsuratul oilor sau „Smâlzul”. Măsuratul oilor pentru almăjeni este o adevărată sărbătoare. De cele mai multe ori, ea are loc într-o zi de sâmbătă, în perioada dintre Sângeorz (Sf. Gheorghe – 23 aprilie) şi 1 mai. Pentru a da lapte bun şi mult, oile trebuie duse în locurile cele mai bune de păşunat. De aceea, primăvara când „dă colţul ierbii”, în Almăj are loc transhumanţa specifică văii, prin care oile se duc de jos, din ţarină, sus la colibă, lângă pădure, unde-i iarbă verde şi grasă. Pentru păşunatul oilor, mai multe familii (rude sau vecini) îşi adună oile prin „ortăcire” într-o singură turmă. Măsuratul oilor în ziua de „smâlz” are rostul de a stabili „rândul la oi” pentru a le păşuna, a le mulge şi a lua caşul.
De obicei, oile sunt duse la „strungă” (în ţarc) vineri după amiază pentru a se obişnui împreună şi tot acum mieii sunt „înţărcaţi”. După ce vin de la păşune, sâmbăta, în ziua măsuratului, la „năprăor” (prânz), fiecare stăpân îşi mulge oile lui. Laptele muls se pune în „cumpănă” şi se măsoară cu „brâcul” sau „raboşul” – un băţ de lemn cu gradaţii. După numărul de „oche” făcute (o ocă=1,2 l) se stabileşte „rândul” la oi, altfel spus, ordinea de umblat cu oile şi cât caş se face. Stăpânul cu cele mai multe „oche” este „baciul” stânei şi va lua primul la oi (caşul). După măsurat, pe covorul de iarbă de lângă strungă se întinde o adevărată masă câmpenească cu „miei fripţi în brucă”, drob de miel la tavă, caş proaspăt, ouă roşii vopsite în coji de ceapă, prăjitura cu brânză şi nelipsita „răchie de Banat” de prună curată. Ortacii şi păcurarii (ciobanii) se cinstesc cu răchie, stau la „un pahar de vorbă” şi fac un joc după muzica lăutarilor. În trecut se cânta din fluier sau din frunză: „Şi cânta moşul din fluier jocuri de năvălnicie barbară sau doine de inimă zdrobită” [Birou V., 1982].
Vara, la stână se face brânza cu cele de trebuinţă pentru prepararea laptelui: străcătoarea din pânză în care se stoarce caşul, vârzobul – un cerc din lemn de tei peste care se pune strecurătoarea pentru caş, cumpăna – un vas de lemn în care se pune laptele de oaie, căldarea de aramă în care se fierbe zerul pentru a face urda. Toamna, în septembrie, oile „se aleg” şi sunt coborâte în ţarină. Acolo se prepară „balmoşul” din caş acru cu smântână şi cu făină de mălai, toate puse la fiert.
După această mică petrecere, fiecare stăpân îşi ia oile acasă pentru iernat.
Nunta cornilor
Este un obicei cu origini precreştine prin care, cu ajutorul măştilor, „se regizează” ritualul unei nunţi. Sărbătoarea populară se ţine în ziua de luni (Lunea cornilor) după „zăpostât”, când credincioşii ortodocşi intră în Postul Mare al Sfintelor Paşti. Obiceiul se mai păstrează şi astăzi la Bănia, Prigor şi Rudăria. La Bănia, nunta este precedată de „tocma cornilor” (logodna sau peţitul) din ziua de duminică, la care nu lipsesc porcul fript „în brucă” şi „buriul” cu răchie de Banat. Ca la orice nuntă, veţi întâlni miri, naşi şi nuntaşi. Bărbaţii se maschează cu „lioarfe” (măşti de pânză), în timp ce mirii nu sunt mascaţi, ci îmbrăcaţi în frumoase costume populare. Plecarea prin sat este de la naşi până în centrul satului, unde se face o mare horă cu strigături. Aşa cum este şi la o nuntă obişnuită, se face „strigarea darurilor” – o satiră socială cu trimitere la anumiţi săteni. În această zi se poate spune orice despre oricine.
Legendă
Zâna Almăjană
Se spune că, demult, tare demult, când Soarele şi Luna mergeau pe cer împreună ca doi îndrăgostiţi, peste munţii din jur, peste lacul Nerganiului şi în împrejur stăpânea cneazul Almăj, căruia D-zeu i-a dăruit o fată căreia i-a pus numele Almăjana. Frumoasă ca o zână, curată ca o apă de izvor şi sfioasă ca o căprioară, fata a crescut, iar vestea frumuseţii ei s-a dus până departe. Deşi a dorit-o un străin bogat, fata s-a luat cu un tânăr chipeş din partea locului şi au făcut nuntă mare. În noaptea nunţii, de necaz, bogatul a găurit luntrea care îi ducea pe miri şi pe nuntaşi de la casa miresei la casa mirelui. Mirii se înecară iar, din înaltă poruncă a cneazului Almăj, slujitorii au sfredelit muntele la Buceaua pentru ca apele să se scurgă la vale. După trei zile şi trei nopţi, apa lacului a început să curgă spre Dunăre. Aşa au luat naştere cheile de astăzi. Pe locul lacului a crescut un zăvoi străbătut de apele limpezi ale unui râu, căruia cneazul i-a dat numele de Nergăniul. De atunci, slujitorii cneazului Almăj s-au numit almăjeni, care prin muncă au transformat lacul de odinioară într-o grădină înfloritoare cu poieni unde vine „zâna Almăjana”. În seri cu lună, zânele bune prind în hora lor nocturnă vreun flăcău, care în miez de noapte se uită la lună şi stele şi… îi fură inima. Atunci, flăcăul se pierde cu firea, pleacă prin codri şi caută zâna almăjană care i-a furat inima.