Când are nevoie de linişte şi lumină, călătorul îşi poate îndrepta paşii spre mănăstirile din Banatul Montan. Deşi nu au faima celor din Moldova, prin locurile de legendă în care sunt zidite, prin simplitatea vieţii de început de lume şi prin mărimea redusă a construcţiilor, în mănăstirile din Banatul Montan te simţi mai aproape de cer.
Drumul este obositor, dar credincioşii creştini mai în vârstă din partea locului spun că „Dumnezeu ne numără paşii pe care îi facem până la mănăstire, iertându-ne atâtea păcate câţi paşi facem”. Poate că, de aceea, aşezămintele din Banatul Montan au fost zidite în locuri mai retrase, destul de greu accesibile, stând mai degrabă cu faţa câtre singurătate decât spre lume.
După Dobrogea, Banatul este, în mod cronologic, a doua regiune din România unde s-a dezvoltat viaţa monahală. Aşa cum spun izvoarele istorice, Sfântul Andrei a fost întâiul apostol care a ajuns la Marea Neagră pentru a-i creştina pe daco-romani, strămoşii românilor. În peştera din Dobrogea, Sfântului Apostol i-a fost uşor să ţină predici despre credinţa în Iisus, deoarece dacii dintotdeauna credeau într-un singur zeu, Zamolxe. Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul românilor, este sărbătorit în fiecare an la 30 noiembrie. Pentru credinţa sa, a fost bătut şi răstignit pe o cruce în formă de X, în oraşul Patras, din Grecia.
Apoi, ucenicii lui s-au dus de-a lungul Dunării până în Banat şi au răspândit creştinismul încă din primul secol după Hristos.
Odată cu pătrunderea creştinismului în Dacia Pontică (Dobrogea) prin Sfântul Apostol Andrei şi, apoi prin ucenicii lui în sudul Banatului, începând cu secolul al VII-lea, au apărut aşezările de sihaştri de-a lungul Dunării, în locuri prielnice de refugiu şi de nevoinţă, în peşterile de pe Defileul Dunării, de la Dierna până la Mudava, şi în Munţii Banatului până în apropiere de Oraviţa. Mai târziu, primii sihaştri s-au răspândit pe valea singuratică a râului Cerna şi în Munţii Semenic.
Majoritatea călugărilor au fost anonimi. Au rămas doar „urme” din chilii: obiecte cu simboluri creştine (cum este inelul de aur cu simboluri creştine descoperit la Băile Herculane) şi tradiţii locale care amintesc de existenţa unei vieţi călugăreşti în Banatul Montan.
„Primele aşezări călugăreşti atestate documentar în Banat datează din a doua jumătate a secolului al X-lea. Cea mai veche dintre ele se consideră Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Morisenia (Cenadul de astăzi), din anul 1002, când sihăstria a fost transformată în mănăstire cu viaţă de obşte de către Ahtum, principele Banatului, prin aducerea unor călugări greci de la Vidin.”, aşa cum arată P.S Lucian, episcopul Caransebeşului [Timiş C., 2011].
Încă de la primul pas înăuntrul unei mănăstiri din Banat simţi acea senzaţie de împăcare cu toţi, dar în mod deosebit cu tine însuţi, pe care numai locurile sfinte ţi-o pot da. E linişte şi totuşi un zumzet pluteşte în aer. E nemişcare şi totuşi percepi mişcarea la fiecare pas. E altfel ! E o pace interioară căreia, odată întors înapoi, în lumea mireană, ai să-i duci dorul toată viaţa. Aprinderea unei lumânări la mănăstire echivalează cu reaprinderea credinţei, cu împlinirea unui vis. Spovedania la mănăstire te scapă de frământările produse de greutatea apăsătoare a grijilor lumeşti.
Bănăţenii s-au născut creştini. În bisericile şi mănăstirile din Banatul Montan, majoritatea bănăţenilor intră şi ies tot timpul. E o mişcare continuă, credincioşii aprind lumânări pentru pomenirea morţilor şi sănătatea celor vii şi îngenunchează într-o atmosferă liniştită şi încărcată de arome de tămâie în faţa icoanelor făcătoare de minuni, unde îşi găsesc mângâierea.
Dacă blândeţea ar trebui să poarte un chip şi să existe într-un trup, acestea ar fi cu siguranţă cele ale unui călugăr din mănăstirile cărăşene.
Ca să nu rataţi o astfel de întâlnire, este important să sesizaţi agerimea minţii din spatele cuvintelor pline de bunăvoinţă şi privirea blândă cu care te priveşte drept în ochi.
Retrăgându-se din lume, călugărul rămâne în comuniune spirituală cu lumea pentru care se roagă neîncetat. Meditaţi adânc la răspunsurile pe care le veţi primi la întrebări despre existenţa umană:
Când va veni sfârşitul lumii ?
Când nu va mai fi cărare între om şi aproapele lui.
Ce este raiul ?
O mare de iertare şi un munte de rugăciune.
Care sunt judecăţile lui Dumnezeu ?
Omul nu le poate înţelege pentru că nu a cunoscut nemurirea.
Schituri
Schitul „Sfântul Ilie” de pe Semenic
Hram: Sfântul Ilie (20 iulie)
Anul întemeierii: 1946
Stareţ: Porfirie Nica
Viaţă de obşte: doi călugări
Cazare: 15 persoane
Schitul „Sfântul Ilie” de pe Muntele Mic
Hram: 20 iulie şi 14 septembrie
Anul întemeierii: 1940
Stareţ: Pantelimon Timiş
Viaţă de obşte: un călugăr
Cazare: 5 persoane
Schitul „Naşterea Sf.Ioan Botezătorul” de la Poiana Mărului
Hram: Naşterea Sf.Ioan Botezătorul (24 iunie)
Anul întemeierii: 1999
Stareţ: Monahia Olimpiada Tiliuţă
Viaţă de obşte: de maici (3 călugăriţe)
Cazare: 2 persoane
Mănăstirea ortodoxă – sârbă „Sfântul Sava” de la Baziaş
Hram: Sfântul Sava (27 ianuarie)
Anul întemeierii: 1225
Stareţ: Damaschin Radoicici
Viaţă de obşte: un călugăr
Cazare: Centrul de Cultură al Sârbilor Bazia
Prin cunoaşterea tainei existenţei în credinţă, verbul după care ne călăuzim în viaţă nu va mai fi „a avea”, ci „a fi”, în sensul de a deveni. A avea este trecător, pe când a fi este etern.
Liniştea sufletului, precum o numesc sihaştrii este maica rugăciunii şi a faptelor bune. „Isihia în limba greacă, sau sihăstria în graiul românesc, este un dar cu care Dumnezeu a înzestrat în mod armonios întreaga creaţie, de la îngeri şi oameni până la păsările cerului şi florile câmpului. Prin linişte se înţelege armonie, o împăcare a omului cu inima sa, cu conştiinţa sa, cu semenii săi. Ea este atât exterioară, firească, cât şi interioară, fără de care omul nu poate creşte normal, nu se poate forma, nici nu poate realiza ceva de folos în viaţă. Nimeni nu se poate ruga la Dumnezeu cu mintea şi inima tulburată de griji, de gânduri şi de patimi. Liniştea exterioară este a pământului roditor, a cerului înstelat, a păstorului înconjurat de turmă, a ţăranului legat de pământ, a mamei cu pruncul la sân. Liniştea interioară este mama sănătăţii, o linişte a inimii prin credinţă şi înţelepciunie.” [Bălan I., 1982].
Sunt trei paşi pentru a ajunge un turist la liniştea dorită. La prima treaptă a liniştii ajung toţi care trăiesc cât mai mult în mijlocul naturii. De aceea, aproape toate mănăstirile din Banatul Montan sunt în locuri retrase, unde şoaptele rugăciunilor celor care le vizitează se amestecă cu foşnetul pădurilor, murmurul văilor şi trilul păsărilor.
La a doua treaptă a liniştii se poate ajunge dacă, odată ajunşi la mănăstire, veţi căuta bucuria în lucruri simple. Admiraţi culorile vii şi desăvârşirea artistică a frescelor din interiorul bisericilor mănăstirilor care parcă prind viaţă prin scene biblice în care se înfăţişează viaţa Mântuitorului pe pământ şi se continuă cu Spovedania creştinului până la Judecata de apoi şi Scara raiului.
Cea de treia etapă a liniştii se atinge numai de creştinii care, odată ajunşi la o mănăstire, rămân acolo pentru mai multe zile şi pe „cărarea credinţei” sunt cuprinşi de dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stăpânesc imaginaţia şi simţurile şi dobândesc darul lacrimilor de bucurie şi de iubire pentru toţi semenii deopotrivă.
La mănăstire, credincioşii sunt chemaţi la slujbă şi rugăciune cu clopotele sau cu toaca. Toaca este o scândură lungă în care se loveşte cu două ciocănele tot de lemn. Există aici credinţa că toaca este scândura din arca lui Noe de la potop. Potopul este o revărsare a râurilor peste ţărm. Astăzi, creştinii din Banat sunt chemaţi cu toaca la rugăciune în faţa „potopului” de ispite ce se revarsă în fiecare zi.
Ocrotitorul Banatului este Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, care se sărbătoreşte în fiecare an la 15 septembrie. Iosif cel Nou de la Partoş este un sfânt român şi purtător de Dumnezeu, care s-a născut în 1568, în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, dintr-o familie de creştini valahi, părinţii fiind Ioan şi Ecaterina. Numele lui de botez a fost Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani este trimis la Ohrida, să înveţe carte. Când a împlinit vârsta de 15 ani a intrat la Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida, iar la vârsta de 21 de ani ajunge în Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde se călugăreşte cu numele de Iosif. Pentru sfinţenia vieţii sale, este învrednicit de la Dumnezeu cu darul facerii de minuni, vindecând multe boli, şi este rânduit drept duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. La vârsta senectuţii (peste 80 de ani), în 1650, este chemat de românii din Banat şi trimis de Constantinopol la Timişoara, unde este aşezat ca Mitropolit al Banatului. A păstorit credincioşii din Banat timp de 3 ani, fiind cunoscut ca sfânt, înzestrat de Dumnezeu cu darul proorocirii şi a facerii de minuni.
Două dintre minuni sunt redate în imagini: Stingerea focului ce a cuprins Timişoara prin rugăciune şi Vindecarea celor 11 ologi şi bolnavi la Mănăstirea Partoş. În anul 1653, Iosif s-a retras la Mănăstirea Partoş, aflată la 40 km de Timişoara, unde a trăit până în anul 1656 când, la vârsta de 85 de ani, s-a înălţat la viaţa veşnică.
Un alt sfânt care este sărbătorit cu sfinţenie în Banat este Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul, la 20 iulie, în fiecare an.
Iubitorii muntelui pot vizita pe Muntele Semenic şi pe Muntele Mic cele două schituri care poartă hramul „Sfântul Ilie”.
Schitul „Sfântul Ilie” de pe Semenic este pe colina muntelui, având biserica de lemn în stil maramureşean. Biserica, sub formă de navă cu altar, naos şi pronaos, are 11,90 m lungime şi 5,40 m lăţime. Turla bisericii este aşezată pe un schelet metalic pentru a rezista vânturilor puternice şi viscolelor frecvente din vârf de munte şi atinge o înălţime de 20 m. Odată ajunşi pe culmea Semenicului, la peste 1443 m, vizitatorii pot admira din faţa schitului frumuseţea naturală a locului, până departe în Câmpia Timişului, Valea Cernei şi spre Cazanele Dunării. Împrejurimile schitului încântă privirea, mai ales iarna, când se poate schia pe pârtiile din apropiere sau se alunecă cu sania care „fuge, fuge şi nimeni nu o ajunge”. Când aveţi o clipă răgaz, intraţi în schit pentru a vă reculege şi a fi atât de aproape de Dumnezeu.
Aici veţi vedea cea mai frumoasă icoană a Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanul, realizată pe tablă, despre care nu vă poate vorbi nimeni mai frumos decât părintele protosinghel Profirie Nica. Părintele stareţ a reînviat viaţa monahală a schitului după anul 1989, care a încetat în 1949, odată cu instaurarea regimului comunist. Iconostasul este din lemn de stejar, cu uşile împărăteşti sculptate şi cu icoanele sfinţilor apostoli pictate.
Tradiţia acestui loc face ca în fiecare an, la 20 iulie, de sărbătoarea Sântilie, să se organizeze un pelerinaj la „Scalda Vulturilor”, lacul din apropierea piscului Piatra Nedeii, cel mai mic dintre cele trei vârfuri al Semenicului: Gozna (1447 m), Semenic (1446 m) şi Nedeia (1437 m).
Aici, din munte curge apa care formează Baia Vulturilor, un mic lac crionival cu apă curată şi rece, mereu la 60C fie vară, fie iarnă, şi cu puteri tămăduitoare pentru patimile trupeşti. Credincioşii din zonă au moştenit obiceiul de a se scălda de şapte ori în această apă, pentru ca bărbaţii să devină mai zdraveni şi mai voinici, iar „greşelile” femeilor să se ducă pe apa izvorului.
Sântilie marchează şi miezul verii pastorale, care începe de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), când oile sunt urcate la munte, şi se sfârşeşte la Sânedru (26 octombrie).
În trecut, în Semenic, pe Vârful Nedeia, se organiza „nedeia” păstorilor şi târgul de produse agricole şi păstoreşti ale localnicilor veniţi pe munte. De aici şi denumirea de Piatra Nedeii. În ziua de nedeie, ciobanii puteau să coboare în sat pentru prima dată după urcarea oilor la stână, să-şi întâlnească nevestele, să le dăruiască furci de lemn pentru tors, lucrate de ei, sau caş de oaie. După târg se făceau petreceri cu lăutari şi se încingeau hore pe munte.
Tot părintele stareţ vă va arăta icoana Maicii Domnului, numită cu dulce alint „Semenica”, singura icoană scăpată de la incendiul ce a cuprins până la temelie vechiul schit din anul 1780, ridicat în apropierea Băii Vulturilor. Uitată până după cel de-Al Doilea Război Mondial pe troiţa de la „scaldă”, icoana a apărut în visul unui localnic cerând să fie pusă în vârful muntelui Semenic. Această întâmplare i-a determinat pe credincioşii din Reşiţa şi din satele din apropiere să construiască schitul între 1945 şi 1946. Biserica a fost sfinţită la 6 august 1946, de episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului, însă, la numai trei ani de la sfinţire, viaţa monahală a încetat până în anul 1989.
După 10 ani de renovare, la 20 iulie 1999, s-a oficiat slujba de binecuvântare prin slujirea IPS Laurenţiu Streza, episcopul de atunci al Caransebeşului.
Părintele Profirie vorbeşte încet şi cu mare cutremur despre icoană. Ea continuă şi astăzi să dea semne, însufleţindu-şi câteodată trăsăturile feţei, când a bucurie, când a întristare, după greşelile şi faptele oamenilor care intră în schit. În anul 2000, la schit a venit un suedez căsătorit cu o româncă. El era ateu convins, după cum declara. Familia avea o fetiţă tare frumoasă, dar nu putea vorbi şi nici nu prea auzea. La rugămintea mamei, au intrat în schit. Era ziua Sfântului Maslu. Fetiţa s-a apropiat de icoană, şi a început să vorbească cu Maica Domnului. Auzea şi vorbea ca şi cum n-ar fi avut în viaţa ei vreo boală. Minunea nu s-a oprit aici. După trei zile de stat în chiliile schitului, tatăl fetei s-a botezat ortodox şi apoi s-a cununat cu soţia sa, urmând să trăiască tot restul vieţii ca un creştin adevărat.
Cât timp staţi de vorbă cu părintele, savuraţi pajiştea în fiecare anotimp. Iarna, crestele albe ale Munţilor Ţarcu şi Godeanu; primăvara, primele raze blânde ale soarelui şi primul cânt vestitor al cucului; vara, covorul uriaş de flori între care, ca un înger, răsare „Floarea Semenic”; toamna, norul de ceaţă de deasupra pădurilor într-o cromatică încântătoare de verde, galben şi auriu. Fiecare moment este unic, ca o liturghie sau o rugăciune.
Schitul „Sfântul Ilie” de pe Muntele Mic este aşezat la cota 1620 a Muntelui Mic, la marginea pădurii de brad. Construcţia schitului este strâns legată de fondarea staţiunii climaterice Muntele Mic, în anul 1936 şi ridicarea în luna iulie a aceluiaşi an a Monumentului Eroilor Bănăţeni sau Crucea Albă de pe „Cleanţul Găina” (1670 m altitudine) din Muntele Mic.
Biserica schitului cu hramul „Sfântul Proroc Ilie” a fost construită între anii 1939 şi 1940, fiind sfinţită la 1 mai 1940, de către Episcopul Caransebeşului, Vasile Lăzărescu. Ea este din bârne de lemn, pe o fundaţie de piatră şi un soclu de 1,5 m, având 9,20 m lungime şi 6,60 m lăţime. Este o biserică de tip navă cu pronaos, naos şi altar şi cu o turlă foarte înaltă, de 20 m, după modelul bisericilor de lemn din Maramureş şi din Munţii Apuseni, pentru a uşura căderea zăpezii pe timp de iarnă. Nava, ca şi turla, sunt acoperite cu şindrilă.
Dacă schitul de pe Semenic a fost construit de reşiţeni, cu ajutorul UDR-ului, schitul de pe Muntele Mic a fost ridicat de timişoreni prin Uzinele Electrice Timişoara.
După ce admiraţi priveliştea şi cadrul natural minunat din jur de pe cerdacul şi prismele laterale ale schitului, intraţi în biserică şi priviţi pictura executată în tehnica murală „ulei cu ceară” de către Elvira Dăscălescu, ajutată de soţul ei Andrei Dăscălescu, cu scenele biblice: Învierea Mântuitorului, Predica de pe munte, Învierea lui Lazăr, Fântâna lui Iacob şi Împărtăşirea apostolilor. Iconostasul este sculptat în lemn de stejar, de către sculptorul Ştefan Gajo din Timişoara, cel care a executat şi iconostasul Catedralei Mitropolitane din Timişoara. Picturile de pe catapeteasmă sunt opera pictorului Simion Băcala.
În fiecare an, la 20 iulie şi 14 septembrie, Schitul „Sfântul Ilie” şi Crucea Albă de pe Muntele Mic sunt locuri de pelerinaj pentru credincioşii din zona Caransebeş şi din Timişoara. Drumul începe de la Caransebeş, trece prin localităţile Zerveşti, Turnu Ruieni şi Borlova, până la Telescaun. De aici, se urcă pieptiş pe munte şi, după 12 km, se ajunge la schit, unde călătorul poate să-şi găsească odihna şi să-i fie răsplătită osteneala din belşug cu tot ceea ce poate da măreţia naturii şi divinitatea.
Schitul şi Crucea Albă de pe Muntele Mic au o istorie comună de la construcţia lor şi până astăzi. După anul 1949 şi până în 1991 n-au mai existat vieţuitori la schit, iar crucea construită din lemn de brad a putrezit câte puţin în fiecare zi ce trecea. Rămâne în memorie faptul că în Carpaţii României există două astfel de cruci memorabile: cea de pe Caraiman, ridicată între anii 1926-1928, din iniţiativa reginei Maria, în memoria eroilor din Primul Război Mondial (înaltă de 33 m), şi cea de pe Muntele Mic, ridicată în memoria eroilor grăniceri bănăţeni (înaltă de 25 m), între anii 1939-1940. Vechea cruce de pe Muntele Mic a fost construită din 8 tulpini de brad, alese din pădurea din apropiere şi trase pe „cleanţ” cu ajutorul a 10 perechi de cai.
Noua cruce metalică de pe Muntele Mic, construită între anii 2002-2004 cu sprijinul şi binecuvântarea mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu, este mai mare şi mai bine luminată, încât, pe timp frumos, ea poate fi văzută de la Timişoara, mai ales din cupola de sub crucea Catedralei Mitropolitane. Din anul 2006, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), din iniţiativa P.S. Lucian, episcopul Caransebeşului, se organizează „Pelerinaj la Crucea de pe Muntele Mic”, care a devenit tot mai cunoscut nu numai pentru credincioşii din Banat, ci şi pentru cei care practică turismul religios. De la crucea metalică, Muntele Mic este şi mai generos în privelişti care se întind pe întreaga Vale a Timişului şi pe Valea Bistrei.
Privind icoana Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanu veţi identifica cum sfântul cu biciul în mână se înalţă la cer într-un car de foc la care sunt înhămaţi cai albi, înaripaţi.
Pentru că Sfântul Ilie nu a murit, ci a fost luat la cer, în credinţa populară din Banatul Montan sunt mai multe tradiţii şi obiceiuri legate de acest mare prooroc.
Când tună şi fulgeră se zice că Sfântul îl urmăreşte şi-l loveşte pe diavol. Atunci creştinii trebuie să-şi facă semnul crucii ca să fugă răul de la ei şi să nu fie trăsniţi. Se spune că tunetul este tropotul cailor sau duruitul carului Sfântului Ilie, care merge prin cer, iar fulgerul sunt scânteile ce ies din piatra lovită de potcoave ori biciul de foc cu care-şi îndeamnă caii. Este cel mai sărbătorit Sfânt în Banatul Montan.
Schitul de la Poiana Mărului este una din aşezările monahale nou construite după anul 1989. Piatra de temelie a bisericii schitului a fost pusă în anul 1999, de către părintele mitropolit Laurenţiu Streza, atunci episcop al Caransebeşului. Biserica este în stil bizantin, tip „cruce”, are 20 m lungime, 8 m lăţime şi 15 m înălţime. Este un schit de călugăriţe cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoarea creştină la care, în 24 iunie 2008, biserica a fost târnosită de părintele Lucian, episcopul Caransebeşului. De atunci, în fiecare an, la Sânziene (24 iunie), se aduce la schit icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Măru, a cărei cromatică este unică prin verdele care predomină.
Aşa cum spune pictorul Corneliu Baba, cel care a realizat în zonă icoanele „în mişcare” ce te urmăresc de oriunde le-ai privi, icoana Maicii Domnului de la Măru a fost pictată pe Muntele Athos şi datează din anul 1520. Această icoană, despre care credincioşii din zonă cred că este cu puteri dumnezeieşti, îşi are legenda sa. Se spune că, în anii stăpânirii turceşti, un fecior de oltean a ucis un turc pentru a apăra cinstea unei fete pe care acesta a ales-o să-i fie mireasă. Fiind nevoit să părăsească satul, el a primit de la mama sa icoana „Maica Domnului cu pruncul Iisus” pentru a-l ocroti pe drumul de bejenie. Trecând munţii în Banat şi urmând firul râului Bistra, a ajuns în satul Măru, unde locuitorii l-au primit bine. La Măru s-a căsătorit şi s-a aşezat, luându-şi numele Bistrian (de la numele râului Bistra) şi a dăruit icoana bisericii din sat. Când biserica satului a fost arsă în secolul al XVIII-lea, icoana făcătoare de minuni a rămas intactă, iar atunci când a fost luată de episcopul sârb Sakabent pentru a o duce la Episcopia Vrseć, la hotarul satului caii nu au mai vrut să înainteze până când icoana nu a fost pusă la locul ei din biserica Măru.
De multe ori, icoana şi-a arătat harul dumnezeiesc în faţa credincioşilor de pe Valea Bistrei, fiind un simbol al credinţei nestrămutate a bănăţenilor.
Situată într-un cadru natural de poveste, întregul aşezământ monahal este „o oază spirituală” pentru toţi vizitatorii staţiunii climaterice Poiana Mărului, putându-se lua ca suvenir „lucru de mână” creat de măicuţe în atelierele de broderie şi croitorie.
În tihna Schitului de la Poiana Mărului, cadrul natural şi aerul curat din „amfiteatrul” în formă de potcoavă al staţiunii cu vatra în jurul schitului şi deschiderea spre lacul de acumulare oferă pelerinului şi turistului momente de înălţare sufletească şi sănătate trupească.
Banatul Montan este nu numai un spaţiu multietnic, ci şi unul în care fiecare etnie îşi poate manifesta propria credinţă, propria religie. De aceea, acolo unde este o biserică ortodoxă, în apropiere este şi una romano-catolică. Dacă, odată cu scufundarea insulei Ada-Kaleh, în Banat nu veţi mai vedea o moschee, în Caransebeş se poate privi arhitectura specifică a unei sinagogi evreieşti. Un loc aparte îl au bisericile şi mănăstirile ortodoxe sârbeşti de pe malul Dunării.
Mănăstirea „Sfântul Sava” de la Baziaş este un izvor nepieritor de credinţă pe Clisura Dunării, fiind aşezată pe malul stâng al fluviului încă din anul 1225, în locul unde apele Dunării ating pentru prima dată pământ românesc. Mănăstirile sârbeştiBaziaş, Zlatiţa şi Cusici sunt tot atât de vechi ca şi Mraconea de la Ogradena, lângă Cazane, sau Călugăra, de lângă Oraviţa. Tradiţia leagă mănăstirea de la Baziaş de Sfântul Sava Nemanici, primul arhiepiscop al sârbilor (1219). Legenda spune că Sfântul Sava s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni puternice, dezlănţuită de vântul Coşava. În acea negură de vreme, nemaiputând înainta, Sfântul Sava s-ar fi adresat vântului cu două cuvinte: Baş-ziaş, ceea ce în limba sârbă înseamnă „chiar urli” şi de atunci a rămas numele mănăstirii şi al locului.
„Fiind aşezată la hotar de imperii, mănăstirea a fost distrusă în mai multe rânduri în cursul luptelor, dar, după fiecare distrugere, călugării şi credincioşii, din dragoste faţă de Dumnezeu, întotdeauna şi-au unit eforturile şi au refăcut-o.” [Lupulovici V., 1998]
Se poate spune că, asemenea legendarei păsării Phoenix, mănăstirea a renăscut din propria-i cenuşă, ocrotind de-a lungul secolelor flacăra credinţei ortodoxe, în faţa incursiunilor turceşti, a „presiunii” catolice din timpul stăpânirii maghiare şi, apoi, austriece, a bombardamentelor din timpul celor două războaie mondiale şi a „ateismului” comuniştilor.
Astăzi, mănăstirea este un loc de pelerinaj pentru credincioşii ortodocşi sârbi de pe ambele maluri ale Dunării, la 27 ianuarie când e sărbătoarea Sfântului Sava şi cu ocazia praznicului pe stil vechi „Schimbarea la faţă”. Atunci se bea apă de la izvorul tămăduitor „Sfântul Sava” şi se organizează sfinte liturghii şi rugăciuni la „Troicruciţa”, o icoană care o reprezintă pe Maica Domnului cu trei mâini. Icoana a fost adusă de pe Muntele Athos la Baziaş, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Legenda spune că tema icoanei îşi are originea în secolul al VIII-lea, când Sfântul Ioan Damaschinu a început să scrie texte împotriva iconoclaştilor, motiv pentru care i s-a tăiat mâna. Atunci, el s-a dus la icoana Maicii Domnului şi s-a rugat să-i fie îndreptată nedreptatea, căzând într-un somn adânc. Când s-a trezit, el a constatat că îi fusese redată mâna, iar el, în semn de mulţumire, a făcut o mână din argint, pe care a ataşat-o la icoana făcătoare de minuni. Peste an, icoana de la Mănăstirea Baziaş se păstrează la Vicariatul ortodox sârb din Timişoara.
Mănăstirea romano-catolică „Maria Stâncii” de la Ciclova Montană este o străveche vatră creştină din Banatul Montan, aşezată pe „Stânca” Ciclovei. De pe Clisura Dunării, pustnicii şi călugării creştini au fost nevoiţi să se retragă din calea cotropitorilor sau din prigoana războaielor în Munţii Banatului. Aşa s-au aşezat în peştera de pe „cleanţul” dintre Ciclova Română şi Ciclova Montană pustnicii veniţi de la Ogradena, de lână Cazanele Dunării, care făceau rugăciuni pentru creştinii din satele din jur. Mai târziu, după anul 1700, când au venit primii colonişti germani, între care familiile Windberger şi Lang, în peşteră s-a găsit icoana Fecioarei Maria cu pruncul în braţe, adusă aici şi păstrată de pustnicii retraşi din calea turcilor.
Drumul de la icoană la mănăstirea de pe deal a fost unul de iubire prin îndurare. Pentru a ocroti icoana, pe stânca de deasupra peşterii s-a construit o capelă de lemn. Capela a fost sfinţită la 2 iulie 1727 de către episcopul romano-catolic Ladislau Nadasdy, din Morisena (Cenad), apoi, la 31 decembrie 1735, episcopul Falkenstein din Cenad aprobă călugărului Kutzman dreptul de a folosi chilia de pe stâncă. Cum în anul 1737 izbucneşte, în aceste locuri, primul război turco-austriac, coloniştii germani se refugiază, iar capela cu icoana rămâne doar în grija călugărului.
Acesta ascunde icoana din nou în peşteră, înainte de obştescul sfârşit. Ca printr-un miracol, capela este ocolită de focul războiului care a pârjolit totul în jur. La capelă veneau tot mai mulţi pelerini din aşezările din jur, dar şi de la distanţe mai mari, din satele craşovene. Aşa s-a născut ideea de a construi o biserică nouă, zidită, dar jos în vale, nu pe stâncă. Legenda spune că planul de construcţie a fost zădărnicit, deoarece, ori de câte ori icoana era scoasă din capelă, de fiecare dată ea revenea în mod miraculos în vechiul loc. Drept care, întemeietorii mănăstirii au luat hotărârea de a construi noua biserică pe lespedea din „Cleanţ”, pe locul unde era capela. Biserica nouă a fost sfinţită în anul 1811.
Chiar după primii ani de la înălţare, în 1817, mănăstirea de pe Stânca Ciclovei a fost vizitată de împăratul Francisc I al Austriei şi de soţia sa, Augusta Carolina.
Icoana Sfintei Fecioare Maria a devenit, de-a lungul vremii, simbolul şi ocrotitoarea mănăstirii zidite la Ciclova Montană. În anul 1854, la mănăstire a avut loc o adevărată minune. Elisabeta, fiica epitropului Karol Windberger, a căzut din neatenţie de pe stâncă, fiind rănită grav. Întristată, mama fetei s-a rugat la icoana Sfintei Fecioare Maria şi fata s-a înzdrăvenit ca prin minune. Drept mulţumire, familia a donat mănăstirii o icoană inspirată de acel eveniment. În anul 1899, vestitul pictor de biserici Rebernig donează un mare tablou, intitulat „Pescuitul Sfântului Petru”. Apoi, în anul 1910, cunoscutul arhitect Johannes Biebel a amplasat lângă biserică o statuie din marmură albă reprezentând imaginea unui înger.
Astăzi, pe „Dealul Calvarului”, în fiecare vară mii de pelerini catolici, dar şi ortodocşi, vin la „Maria Stâncii” pentru a celebra hramul bisericii, Kirchwei-ul, în ziua de 2 iulie. Sărbătoarea nu se poate închipui fără caraşoveni, care fac acest drum de secole, pe jos, pe un traseu bine stabilit. Slujbele încep încă din seara de întâi iulie, când au loc spovedanii, urmând ca în dimineaţa de 2 iulie, foarte devreme, să fie oficiată sfânta Liturghie. În aceeaşi zi, în jurul amiezii, începe întoarcerea spre casă.
La Mănăstirea „Maria Stâncii” de la Ciclova Montană se mai fac încă două pelerinaje ale credincioşilor sârbi, pemi şi români de pe Clisura Dunării, dar şi din alte părţi ale Banatului, la cele două mari sărbători creştine: Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, şi în 8 septembrie, la Naşterea Maicii Domnului.
De la mănăstirea romano-catolică de pe Stânca Ciclovei se poate ajunge la Mănăstirea ortodoxă română Călugăra, de sub Stânca Rolului, aflată în apropiere.
Fiecare biserică din Banatul Montan are un element unic prin care se distinge de celelalte biserici şi pentru care merită să fie vizitată.
Pe Valea Bistrei este biserica din Glimboca numită şi „Voroneţul Bănăţean”, cu renumitele picturi în mozaic, asemănându-se mult cu Mănăstirea Voroneţ din Moldova. Picturile bisericii, prin cromatica de albastru, încântă privirile tuturor.
În centrul Caransebeşului veţi vedea singurul loc din lume unde Catedrala Episcopală este unită printr-o „arcadă” cu biserica romano-catolică a oraşului.
Tot în Caransebeş, vizitaţi Sinagoga pentru evrei, construită între 1893 şi 1894, în stil neogotic. Este una din clădirile cele mai distinctive şi originale din Banatul Montan. Dintre elementele de arhitectură deosebite se pot vedea cele două turnuri subţiri cu Steaua lui David în vârf. Mai mult, lăcaşul de cult mozaic este într-un stil ce lasă privitorului sentimentul de artă combinată de bun gust. Astăzi, în sinagogă au loc uneori concerte de orgă de înaltă ţinută.
La Orşova puteţi vedea cea mai modernă şi mai frumoasă biserică romano-catolică din România, prima ridicată în timpul comunismului. Biserica poartă hramul „Neprihănita Zămislire” şi a fost construită între anii 1972 şi 1976, în timpul preotului catolic Johann Marcovity, după o idee a sculptorului Peter Jecsa, transpusă arhitectural de Hans Fackelman şi cu execuţii inginereşti ale domnului Gioncu. De la prima vedere vă va surprinde arhitectura sa exterioară sub formă de cort şi cu acoperişul în formă de „cruce”, unică în Europa şi considerată o minunată capodoperă a secolului al XX-lea. Intrând în biserică, uimirea va fi şi mai mare prin non-conformismul picturilor de pe „Drumul Crucii”, create de Gabriel Popa. Pictura vă va trezi aprecieri pro şi contra despre maniera modernă a pictorului de a ilustra în scenele biblice şi figuri contemporane. Astfel, lângă Pilat din Pont, apare Lenin, care instigă oamenii împotriva lui Iisus. Figura cunoscută a Beatles-ului John Lennon simbolizează bucuria învierii Mântuitorului. Sunt în icoanele stilizate: gimnasta Nadia Comăneci şi cunoscutul mare actor român, Florin Piersic. Biserica este astăzi o „punte culturală” de legătură între etniile care trăiesc în Orşova: germani, maghiari, cehi şi români. Serviciul religios este ţinut în toate cele patru limbi: germană, cehă, maghiară, română şi te încântă muzica evlavioasă cântată de credincioşi şi acompaniată atât de orga electronică, cât şi de orga veche mecanică din biserică. Este biserica pe care „a căutat-o” Papa Paul al II-lea când a vizitat România, în 1999.
At Orșova you can see the most modern and beautiful Roman Catholic Church from Romania, being the first church raised during communism. The church is dedicated to the „Immaculate Conception” and was built between 1972 and 1976 during the time of the Catholic priest Johann Marcovity, following an idea of the sculptor Peter Jecsa, architecturally transposed by Hans Fackelman and with engineering executions performed by Mr. Gioncu. At first glance, it will surprise you with its tent –like exterior shape and cross-shaped roof, unique in Europe and considered a wonderful masterpiece of the twentieth century. Entering the church, the astonishment will be even greater through the non-conformism of the paintings on the „Road of the Cross” created by Gabriel Popa. The painting will awaken your pros and cons regarding the modern illustrating way of the painter chose to represent the biblical scenes and the contemporary figures. Thus, for example, near Pontus Pilatus Lenin appears also, instigating people against Jesus. The well-known Beatles component, John Lennon, symbolizes the joy of resurrecting the Saviour. You can see in the stylized icons the famous gymnast Nadia Comăneci and the well known Romanian actor, Florin Piersic. The Church is today a „cultural bridge” connecting all the ethnic groups living in Orșova: Germans, Hungarians, Czechs and Romanians. The religious service is held in all four languages: German, Czech, Hungarian, and Romanian, and delights by the godly music performed by believers and accompanied by both the electronic organ and the old mechanical organ of the church. It is the church Pope Paul the Second sought when he visited Romania in 1999.