Despre istoria Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa însă nimeni nu poate vorbi mai bine decât domnul Ionel Bota, directorul de acum al teatrului şi ghidul celor care îi sunt oaspeţi:

            „Noi suntem Teatrul Vechi Mihai Eminescu, denumirea de <<teatru vechi>> însemnând trimiterea la prioritate, fiind cel mai vechi teatru din România şi primul edificiu construit  într-un astfel de scop, să găzduiască spectacole de teatru şi de muzică. <<Mihai Eminescu>> pentru a marca prezenţa marelui poet român la Oraviţa, la sfârşitul lunii august 1868, în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly. Din trupa de atunci făcea parte şi tânărul poet în dublă calitate: de secretar II al lui Pascaly pentru scrisul lui frumos şi sufleorul trupei. Clădirea aceasta nu s-a născut, desigur, dintr-un capriciu al oamenilor locului, după cum locul – oraşul Oraviţa – nu a fost ales nicidecum întâmplător pentru înălţarea acestui templu al Thaliei.  

            Într-o Oraviţă prosperă şi extrem de importantă economic după cucerirea Banatului de către imperiali (1716-1718), tradiţia spectacolului de teatru în Oraviţa e mai veche decât data inaugurării edificiului unicat. La sfârşitul secolului al XVIII-lea sunt intense prezenţe ale unor trupe profesioniste care montau spectacole muzicale şi de teatru pe scene improvizate, aşa cum a fost trupa din Viena, condusă de Antonius Eintrag, care vine în 1763 să se producă pe o scenă improvizată de la hanul de poştă al Oraviţei. Tradiţia artei dramatice a coloniştilor mineri se armonizează cu vocaţia şi iubirea ţăranului bănăţean autentic, paorului, pentru  cultură şi tot ce-i frumos, pentru teatru, chiar dacă îl recepta în forme uneori rudimentare.

            În anul 1783, când  Peter Eirich încropise o scenă într-unul din saloanele hotelului său, Coroana, se formează cel dintâi nucleu al diletanţilor orăviţeni (este numele dat neprofesioniştilor) în teatru. Pasiunea pentru spectacol de teatru şi  muzical, care a cuprins nu doar elita intelectuală, ci şi alte categorii sociale, va fi cultivată şi mai mult odată cu înfiinţarea Clubului Diletanţilor, în anul 1806.

            Ideea de a se ridica un edificiu teatral se naşte de la primul grup de colonişti trimişi de la Viena, îndeosebi în mentalitatea femininelor. Acest lucru se poate explica avându-se în vedere „principiile” funcţionarismului austriac. Viena trimitea un specialist, în cazul nostru, în minerit şi metalurgie, care nu se mai întorcea în capitală sau în oraşul de unde a fost trimis, şi urma ca el însuşi să-şi stabilească <<dinastia>> familiei. Aşa s-a născut circulaţia ideii de a avea un teatru zidit, încă din anul 1770, şi s-a transmis de la o generaţie la alta de colonişti. A existat chiar o aprobare a Vienei pentru un edificiu teatral din anul 1775, însă ideea cade şi este reluată cu intensitate începând cu anul 1815.

            Din toamna anului 1815, Viena pregătea serbările dedicate centenarului eliberării provinciei Banat de sub administraţia otomană. În acea perioadă, consilier al Tezaurariatului monetar-minier, cu sediul la Oraviţa, era Prokop Lhotka von Zmislow, unul din prietenii personali ai împăratului Francisc I de Austria. Prin relaţia directă a acestuia cu Casa imperială, orăviţenii relansează, prin hârtii scrise, ideea de a ridica un teatru, care câştigă adeziunea împăratului. Totodată, la iniţiativa Uniunii diletanţilor se face coletă publică pentru strângerea banilor pentru construcţia teatrului. Primele sume se adună la balul din decembrie 1815 şi apoi suma cea mai mare se strânge la 24 martie 1816, de la persoane particulare din toate categoriile sociale şi etniile trăitoare în Oraviţa. Odată găsiţi banii, s-a trecut la alegerea locului pentru clădire – pe flotaţia minei Thalia. Coincidenţă sau nume predestinat!

            Clădirea este gata încă din toamna anului 1816. Mai mult, se fixează ca inaugurarea ei să fie la 1 iulie 1817. Dar şi la vremea aceea, ca şi-n vremea noastră, funcţiona o maladie de caracter cu care omul se naşte, depinde ce conjuncturi o ajută să se dezvolte: atunci când unul ridică ceva, şapte se trudesc să dărâme. Aşa apar delaţiunile pe masa împăratului de la Viena împotriva lui Prokop Lhotka von Zmislow şi a fraţilor Ion şi Dimitrie Constantini, toţi trei titularii listelor de coletă publică, precum şi împotriva arhitectului clădirii, Ion Niuni, care era tot aromân.

            Cum împăratul dorea să participe la inaugurare, ca să nu greşească, el trimite un consilier în fruntea unei comisii de anchetă, care se desfăşoară aproape două luni de zile. Deoarece nu se adevereşte nimic din cele spuse în anonimele trimise, se stabilesc alte zile de inaugurare: 5 şi 7 octombrie 1817. Totuşi, din prudenţă, Curtea imperială a publicat itinerarul bănăţean ca o călătorie de nuntă pe traseul de la Bozovici, în Ţara Almăjului, până la Sasca Montană, cu două opriri la Oraviţa. 

            Astfel de opriri se realizează în serile de 5 şi 7 octombrie 1817, când o trupă de diletanţi locali au montat două piese. Francisc I de Austria şi Carolina-Augusta au asistat la cele două spectacole, din loja oficială a balconului I, loja din stânga, cum se priveşte din sală spre scenă. În prima seară, de 5 octombrie 1817, se prezintă spectacolul cu piesa în trei acte „Gelozia umilită” de Johann Franul von Weissenthurm, iar în a doua seară, aceeaşi trupă a dat spectacolul cu piesa „Cununa de lauri sau puterea legii” după piesa lui Friedrich Wilhelm Ziegler. Banii adunaţi de la ambele spectacole au fost donaţi „Fondului Săracilor” ca un act de caritate. Din păcate pe nici unul din afişe nu s-a dat numele artiştilor, ci doar personajele jucate. Suita imperială a fost constituită din 77 persoane inclusiv contele von Bombelles de la care s-au păstrat notiţele acestui eveniment, pe care le-a cercetat istoricul bănăţean Costin Feneşan.

            Deşi au fost 12 restaurări de la inaugurare şi până astăzi, tot ceea ce au văzut ochii participanţilor la inaugurare văd şi ochii vizitatorilor de astăzi, inclusiv butaforia interioară, totul având amprenta barocului târziu sau barocului vienez.

            Pe baza unor contracte între oficialităţile locale şi trupe profesioniste, pe scena teatrului avem o prezenţă totalmente europeană. Dacă ne putem pune imaginaţia în lucru şi ne gândim la harta Europei,  pe scena teatrului de la Oraviţa au fost trupe de la vest, din Alicante, la est, din Sankt Petersburg şi Moscova, şi din centrul Europei, din Mitteleuropa, din Budapesta şi Belgrad, dar şi cu prezenţe numeroase din Viena, în speţă de la Burgtheater, din Graz şi Innsbruck. Apoi, de la nord, din Paris, Berlin şi München, la sud, din Verona, Milan, Torino şi Roma.

             La Oraviţa putem vorbi de un multiculturalism activ practicat aici prin spectacole montate de asociaţiile locale pe etnii, dar şi prin spectacole comune care începeau la ora trei după amiază şi se încheiau seara la ora zece, cu mici pauze, totul într-o ordine bine stabilită. Mai întâi, în limba germană, apoi în limba maghiară şi în final în limba română iar, câteodată, în limba sârbă.

            În ceea ce priveşte prezenţa unor capete încoronate, aş sublinia vizita familiei regale a României, în iunie 1933. Carol al II-lea şi, pe atunci, voievodul Mihai de Alba Iulia, au stat în aceeaşi lojă unde a stat şi familia imperială în 1817. Pe scena teatrului, actualul rege Mihai a primit titlul de „Cnez de Banat”. 

            Faţă de primele fotografii  păstrate cu clădirea teatrului, putem vorbi astăzi de câteva „noutăţi”.

            O primă noutate sunt scaunele care au înlocuit laviţele de la inaugurare, în urma restaurării din 1893. Sunt aceleaşi de atunci şi până astăzi, doar catifeaua roşie se reînnoieşte la fiecare restaurare.  Scaunele au fost lucrate fin în lemn curbat din amarant,un lemn exotic la modă în acea perioadă,  de către firme din Viena şi Vrseć.

            O altă noutate a fi schimbarea structurii de rezistenţă a clădirii care, până în 1873, era numai din module de lemn. Atunci  specialiştii reşiţeni experimentau un nou oţel care, în nomenclatorul tehnic, exista la poziţia 24. Aşa au fost înlocuite  traversele, coloanele şi semicercul de sprijin cu grinzi din oţel de profil I, iar marca „Resicza 24” se poate vedea şi astăzi. Nu mult mai târziu, Eiffel, având prieteni şi colegi printre specialiştii reşiţeni, cere reţeta, la fel cum face şi cu cei din Graz, şi pe baza celor două reţete, la uzinele franceze, pune în aplicare câteva montaje pe care le încastrează apoi în turnul din Paris; asta ar fi desigur un prilej de orgoliu pentru reşiţeni, pentru bănăţenii din Banatul de munte.

            O ultimă noutate ar fi candelabrul din sală. Mulţi vizitatori nu se lasă până nu explicăm unde este „originalul”. Nu se poate vorbi de un singur candelabru. Cel de astăzi este al 4-lea din istoria clădirii. Primul candelabru a fost girandolă banală cu o tijă lungă care, pe un sistem de scripeţi, cobora pentru schimbarea lumânărilor şi, apoi, pentru schimbarea lămpilor. El a fost demontat în 1911 şi dus la Biserica Albă, atunci oraş al provinciei bănăţene. În locul lui, respectând în mare măsură modelul iniţial, o firmă locală a instalat un al doilea frumos candelabru.

             La 3 august 1919, atunci când armata română a intrat concomitent în Budapesta, Timişoara, Lugoj şi Oraviţa, candelabrul a fost luat de un ofiţer al armatei sârbe aflate în retragere care l-a dus cadou familiei lui în Belgrad.  Acum el este împărţit în trei părţi în Serbia, una fiind într-o clădire din Vrseć. În perioada interbelică, tot o firmă locală a montat  cel de-al treilea candelabru care, punându-ne imaginaţia la lucru, arăta ca cel de astăzi, însă multiplicat de 5 ori, fiecare parte coborând piramidal tot mai mare. Acest candelabru a fost dus la Timişoara, atunci când s-au înfiinţat regiunile şi municipiul de la pustă era reşedinţa Regiunii Banat. Şi ca să nu fie supărări pentru localnici, firma Guban din Timişoara realizează un alt candelabru, cel existent şi astăzi în teatrul orăviţean.

            De-a lungul timpului, pe scena celui mai vechi teatru din România au jucat o lungă şi strălucită pleiadă de trupe şi artişti ale culturii româneşti ca: Trupa Mihail Pascaly (1868), Teatrul Naţional Bucureşti condus de Matei Millo (1870), Trupa G.A. Petculescu (1878), Ansamblul dramatic Zaharia Bârsan (1906), Ansamblul Constantin Nottara (1924),Teatrul Cărăbuş cu Constantin Tănase (1928), George Enescu (1931).

              La Oraviţa, s-a cântat pentru întâia dată pe scena unui teatru zidit opereta „Crai nou” de Ciprian Porumbescu (la 7 ianuarie 1889) şi, tot aici, muzica lui Mozart este cântată pentru prima dată  în spaţiul cultural românesc” [Bota I., 2003, 2005].